FOTO „Divina comedie” - Atipic

Unul dintre rosturile Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu este acela de a promova dialogul. De a fi un dialog, aşa după cum observa Dan Hăulică în cursul conferinţei, cum altfel decât o conferinţă-dialog, susţinută împreună cu George Banu, în primele zile ale ediţiei din anul 2013, o ediţie aniversară simbolic, dar poate şi cu intenţii bilanţiere, plasată deloc întâmplător sub semnul sărbătoririi dialogului.

Or, dialogul înseamnă respectarea părerii celuilalt, acceptarea unei alte opinii, a unei alte opţiuni, înţelegerea că ceva, indiferent ce, în cazul în speţă un spectacol, poate fi şi altfel decât am fi dorit-o, ne-am fi aşteptat, ne-am fi imaginat.

M-am gândit la toate acestea în timp ce urmăream, dar mai ales după încheierea reprezentaţiei din festival a spectacolului cu Divina comedie, după poemul lui Dante Alighieri, producţie a Meno Fortas Theater, împreună cu Teatro Pubblico Pugliese Bari, International Stansilawsky Foundation din Moscova, Baltic House Festival Sankt Petersburg şi Lithuanian National Drama, în direcţia de scenă a unuia dintre proeminenţii directori de scenă ai vremurilor noastre, Eimuntas Nekrosius.

Sunt gata să pariez că mulţi, foarte mulţi dintre spectatorii ce au ocupat până la refuz sala de spectacole a Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu s-au aşteptat ca Divina comedie să fie un spectacol de mare montare. Unul cu un decor masiv, constructivist, care să solicite o sceno-tehnică sofisticată. O montare cu imagini bogate, baroce. Cu multe efecte speciale. Ceva în genul spectacolelor lui Silviu Purcărete. Ceva asemănător cu magnificul lui Faust. Ceva în genul spectacolului teatral deloc agreat de David Mamet care, de pildă, în eseurile din cartea intitulată simplu Teatru (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2013) dă semne că nu agreează deloc un gen şi un stil de montare socotită a fi în descendenţă sovietică, gen şi stil pe care mai-mai că nu le pune în relaţie cu potemkiniadele de 7 noiembrie sau de 1 mai.  Un David Mamet căruia nu îi sunt pe plac nici Stanislavski, nici Meyerhold, nici Vahtangov.

Or, dacă ar avea şansa de a vedea Divina comedie, David Mamet ar vedea că s-a înşelat şi că a căzut victimă unor periculoase generalizări. Niciun fel de grandilocvenţă în spectacolul lui Eimuntas Nekrosius. Niciun fel de exces de retorică a imaginii. Nici urmă de răsfăţ în concepţia decorului realizat de Marius Nekrosius. Pe scenă se află doar un imens Glob pământesc, scaune din care se compun  şi se recompun ansambluri semnificative, câteva piese în miniatură sugerând Italia sau Florenţa. Într-un colţ al scenei se găseşte un pian la care se cântă live piese de mare popularitate, preluate, dezvoltate, completate de cântecul unei viori, dar şi de o superbă ilustraţie muzicală din off, ilustraţie servind la crearea unui ambient sonor ce devine tot mai copleşitor pe măsură ce reprezentaţia avansează şi dobândeşte forţă. Mai zărim câteva elemente de recuzită, cruci, o cârjă, cârja Sfântului Petru sua cârja papală, colivii de păsărele.Toate intens şi cu folos jucate. Şi se mai află pe scenă două exemplare de carte, carte la care se face mereu apel parcă pentru redinamizarea povestirii. Pentru redinamizare şi credibilizarea relatării.

Divina comedie nu e un spectacol ce se dezvăluie de la început. Nekrosius contează pe spectatorul răbdător, pe degustătorul calm şi rafinat de teatru. Pentru nerăbdători, pentru cei ce vor cu tot dinadinsul ca festinul să înceapă imediat ce a bătut gongul, Divina comedie poate să fie un spectacol dezamăgitor. Lui Nekrosius îi trebuie ceva timp spre a se acomoda cu condiţia de povestitor. Adesea vrea să se asigure că îi putem urmări povestirea şi tocmai de aceea a inventat un personaj al cărui rost e să ne furnizeze informaţii despre Dante, momentul în care a scris el Divina comedie, de ce a făcut-o. Adesea, acelaşi povestitor precizează spaţiile.  

Prima parte a montării curge relativ lent, imaginile frumoase, menite să îţi ia ochii sunt deocamdată relativ puţine. Poate că momentul în care Dante sărută picioarele marilor săi predecesori într-ale versului, ale epopeii şi într-ale literaturii, picioarele marilor clasici ai Antichităţii, mari repere ale Renaşterii, o epocă exemplar ilustrată de Alighieri, nu e tocmai foarte inspirat. Poate că e nevoie de prea mult timp până când călătoria lui Dante prin Purgatoriu şi prin Infern, călătorie în care se lasă însoţit de Virgiliu, dobândeşte carnaţie.  Dar, cum spuneam, Nekrosius nu a mizat pe spectaculosul imaginilor. Nu ele au fost principala lui prioritate. Imaginile frumoase, copleşitoare nu vin de la început. Surprizele se acumulează pe parcurs şi tocmai de aceea cele mai bine de patru ore cât durează spectacolul nu sunt nicidecum plictisitoare.

Surprizele sporesc pe măsură ce povestirea avansează, sunt apanajul celei de-a treia părţi a spectacolului. Însă, nici acum ele nu sunt agresive. Nu sunt elaborate cu intenţia de a-ţi bombarda retina. Nekrosius a preferat explorările în profunzime. A mizat pe descoperiri şi peîmpărtăşiri răbdătoare de sensuri. Pe descoperirea verticalităţii. Acestor descoperiri le-a subordonat latura vizuală a spectacolului său. Poate că din acest motiv, spectacolulul lituanian cu Divina comedie e unul atipic.

Dar el devine unul exemplar graţie felului în care Eimuntas Nekrosius a avut în vedere lucrul cu actorii. Desigur, modul în care Roland Kazalaz îl portretizează pe Dante e unul impresionant. Avem în faţa ochilor un Dante senzual, a cărui căutare e stimulată de nedezminţita lui dragoste pentru Beatrice. Dar avem şi un Dante voluntar, încăpăţânat, ferm, pe care nimeni şi nimic nu îl poate determina să îşi întrerupă drumul. Relevant în acest sens chipul pătimaş în care Roland Kazalaz rosteşte numeroasele monologuri din spectacol.

Demne de apreciat şi de admirat sunt şi celelalte evoluţii actoriceşti, felul în care ele se subordonează ansamblului. Mă gândesc în special la Vaidas Vilius, interpretul lui Virgiliu. Cum, din păcate, caietul-program nu asociază numele actorilor rolurilor interpretate de aceştia, evit alte nominalizări de teamă de a nu comite inevitabile erori. Erori prin care m-aş arăta nedrept şi ireverenţios la adresa performanţelor individuale sau degrup. Absolut stimabile.

Am urmărit textul în limba română graţie supratitrării. S-a folosit o versiune nu tocmai în spiritul spectacolului. Şi asta fiindcă, din nefericire, nu prea dispunem de noi traduceri ale poemului lui Dante. Dar nu numai ale acestuia. Semn că avem mari datorii faţă de marea cultură a lumii. Căreia îi putem simţi şi omagia perenitatea prin intermediul unor traduceri reînnoite, în spiritul veacului pe care îl trăim.     

Meno Fortas Theater din Lituania- DIVINA COMEDIE după poemul lui Dante Alighieri;

Traducerea poemului în limba lituaniană: Aleksys Churginas;

Regia: Eimuntas Nekrosius;

Decoruri: Marius Nekrosius;

Costume: Nadejda Gultjaieva;

Cu: Rolandas Kazalas, Vaidas Vilius, Ieva Triškauskaite, Remigugijus Vilkaitus, Paulius Markevicius, Audronis Rukas, Marija  Petraviciute, Julija Šatskauskaite, Beata Tiškevivic, Milda Noreikaite, Jurkita Jurkuide, Darius Petrovskis, Simona Davidauskas, Vygandas Vadeiša, Pijus Ganusauskas, Justas Valinskas;

Data reprezentaţiei: 9 iunie 2013