INTERVIU Dana Dogaru, actriţă: „Prima piesă am jucat-o într-o sală de generali care plângeau“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dana Dogaru (64 de ani) vorbeşte despre primele sale apariţii inedite pe-o scenă de teatru şi despre succesul ei „neaşteptat“ pentru rolul interpretat în cel mai recent film în care a jucat, „Sieranevada“. Între cele două evenimente, actriţa le-a trăit pe toate: şi suferinţa pierderii celor mai dragi persoane, şi satisfacţia aplauzelor din partea publicului, dar şi emoţia de a se vedea pe covorul roşu la Cannes.

Dacă e ceva ce o nemulţumeşte pe Dana Dogaru, acel ceva e scena politică din România. La teatru podeaua se ţine mai bine. Actorii, cum-necum, joacă în săli pline, dar să nu ne imaginăm că e şi acolo vreo lume ideală. Dana Dogaru vorbeşte cu rezerve despre viaţa ei, dar îi  dojeneşte pe liderii politici ale căror mari merite sunt, printre altele, alungarea tinerilor din ţară. E cel mai trist lucru, crede actriţa. Îşi aminteşte cât de importanţi au fost oamenii-model pe care i-a întânit când era la începutul carierei sale – de la colegul de facultate Horaţiu Mălăele până la soţul ei, actorul Mihai Dogaru, şi regizorul Dan Micu. Însă tinerii noştri pe cine or să se mai sprijine dacă oamenii buni tot pleacă? Dana Dogaru nu are nostalgii pentru vremurile teatrului şi cinematografiei de altădată, dar vorbeşte emoţionată de primele roluri. Până la urmă, cele mai mari satisfacţii profesionale le-a trăit recent: a fost protagonista unui film selectat în competiţia oficială la Cannes şi propunerea României la premiile Oscar, iar pentru rolul ei din „Sieranevada“ a primit cea mai importantă distincţie: Dana Dogaru a fost desemnată, la premiile Gopo, cea mai bună actriţă româncă din 2016.

Weekend Adevărul“: Doamna Dogaru, zilele acestea are loc Festivalul de Film de la Cannes. Anul trecut, aţi participat şi dumneavoastră împreună cu echipa filmului „Sieranevada“, selecţionat în competiţia oficială. Cum v-aţi simţit pe covorul roşu?
Dana Dogaru: M-am simţit extraordinar, pentru că totul arăta impecabil. Vorbim, totuşi, despre Cannes, care are o istorie veche şi e probabil cel mai important festival de film din lume. Am fost foarte bine primiţi. Stăteam într-o cameră unde, pe un perete, era un tablou imens cu Brigitte Bardot. Un lucru mărunt, dar care-ţi dădea un sentiment anume, de apartenenţă la o mare familie internaţională. Pentru mine, a fost o surpriză plăcută şi eram extrem de emoţionată pentru că am ajuns într-un loc unde nici nu mă gândeam că pot să ajung.

image

De ce? Nu mai speraţi la un astfel de succes, să participaţi la un festival de amploare?
Nu. De altfel, eu nici n-am făcut foarte multe filme. Am jucat cam în 25 de filme, dar am avut roluri mici. Cele mai importante sunt cele regizate de Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu“ şi „Sieranevada“. Cred că de la o vârstă în sus sau în jos – depinde cum vrei să priveşti – începi să-ţi tragi o linie de total. Intervin boli, oboseli, alte responsabilităţi, astfel că ceea ce se întâmplă în plan profesional, în teatru şi în cinema, devine un accident. Nu mai ai impulsul acela de la 20 de ani în care îţi propui să obţii anumite performanţe. Ar fi chiar ridicol ca acum, la vârsta asta, să spun că obiectivul meu e să ajung undeva. 

N-am simţit că fac ceva special

Pentru rolul din „Sieranevada“, aţi primit premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă. Cum aţi ajuns să-l interpretaţi?
Eu cu Cristi mă ştiam de la „Moartea domnului Lăzărescu“. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu el, deşi e un regizor extrem de aspru. La probele pentru „Siranevada“, am trecut mai întâi prin toate rolurile feminine. Nu ştiam ce o să joc. Era o echipă care se tot mărea; cred că în fiecare zi mai apărea un personaj nou. De aceea, au şi durat foarte mult probele. Până la urmă, el a hotărât că cel mai bine mi se potriveşte Puşa (n.r. – personajul feminin principal).

image

Spuneţi că e un regizor aspru Cristi Puiu, un detaliu pe care majoritatea actorilor care au lucrat cu el îl remarcă. Cum a decurs colaborarea cu el? Ce-a fost cel mai greu?
După gustul meu, colaborarea a fost foarte bună. E adevărat că a fost şi foarte greu la filmări – un coşmar de dimineaţa până seara în care n-ai timp să te gândeşti la altceva. Însă, dincolo de toate greutăţile, simţi şi o căldură, şi o nelinişte pe care el ţi le transmite, care sunt absolut necesare oricărui creator. Cristi cred că are un simţ în plus, nu ştiu ce are. Pentru că tu poţi să-ţi faci rolul foarte bine, dar în momentul în care nu e toată lumea în acelaşi punct de fierbere, nu merge. Pe bună dreptate, pentru că a face un film e o muncă de echipă. Trebuie să ţii cont de absolut tot ce te înconjoară: şi de cameră, şi de actor, şi de scenografie. Eu nu pot să spun că am descoperit mare lucru la mine prin acest rol, pentru că n-am simţit că fac ceva special. N-am prea avut altă temă decât să-i ţin adunaţi în jurul meu pe toţi oamenii şi să creez acea senzaţie de familie pe care şi-a dorit-o Cristi.

Mai apropiată de teatru decât de film

La Cannes, filmul a fost primit bine, însă cum aţi resimţit reacţiile publicului român?
Am fost în septembrie prin ţară, într-un periplu de prezentare a filmului şi am avut o surpriză, pentru că oamenii erau uşor nemulţumiţi. „Dar de ce aşa? Dar noi aşa suntem?“, se mirau. Da, uitaţi-vă în oglindă, practic, şi o să vă recunoaşteţi. Nu e mare diferenţă între noi şi ce vedem pe ecran. Sigur că e neplăcut să te uiţi în oglindă în momente diferite ale vieţii, dar trebuie s-o faci. Viaţa nu e făcută numai din bucurii sau necazuri, e amestecată. Iar cele mai reuşite cazuri, şi în teatru, şi în film sunt situaţiile de-a râsu’-plânsu’. E adevărat şi că noi am râs mult mai puţin când am văzut prima oară filmul pus cap la cap decât reacţiile pe care le-am observat în sălile de cinema. N-am prea râs pentru că lipsa de comunicare care ajunge în cel mai important lucru – familia – e ceva dureros. Lipsa de comunicare poate sminti, iar asta se dovedeşte în ceea ce se întâmplă cu noi ca naţie.

Îndrăznesc să vă adresez o întrebare care nu place actorilor de obicei, dar, ţinând cont de experienţa dumneavoastră, ce preferaţi: teatru sau film?
Dintotdeauna m-am simţit mai apropiată de teatru. Întâlnirea directă pe care o ai cu publicul la teatru şi emoţia care se transmite dintr-o parte în alta e o energie puternică, pe care o simţi imediat. În plus, spectacolul nu e niciodată la fel, aşa cum nici publicul nu e la fel în fiecare seară. Mie mi-e mai aproape teatrul.

Visul copilăriei

Vă vedeaţi actriţă în copilărie?
Da, asta mi-am dorit să fiu dintoteauna. De exemplu, când eram mică, mama avea un sac de pălării şi abia aşteptam să iasă pe uşă ca să scot pălăriile şi să mă învârt prin casă cu ele. Şi întotdeauna când venea cineva în vizită la noi, eu aveam de spus o poezie, un cântecel, de la mine putere. Îmi plăcea să creez tot felul de situaţii. N-am fost un copil comod. O vreme, în copilărie, am locuit în Constanţa. Şi ţin minte că aveam 4-5 ani când am fost cu mama la cinematograf. Văzuserăm „Doamna cu căţelul“, un film rusesc, din care n-am prea înţeles mare lucru, dar care m-a impresionat teribil, probabil vizual. Când am ajuns acasă, am luat o pălărie de-ale mamei şi pantofii şi am plecat singură pe faleză, trăgând după mine un şoşon, pe post de câine. Eu fiind, chipurile, „Doamna“. Din când în când îi mai şi spuneam şoşonului: „Hai, hai mai repede, nu te mai juca atât!“(râde).

În Bucureşti, locuiam în Piaţa Domenii. Copilăria era minunată, liceul era lângă casă, iar alături aveam parcul Herăstrău. Era minunat că atunci când fugeam de la oră ne duceam în parc. Ţin minte că era războiul din Vietnam şi, de revoltă, am scris pe zăpadă, în parc, «Jos Vietnamul!».

Făceaţi parte dintr-o echipă de teatru, la Casa de Cultură, cum se obişnuia atunci?
Îmi făceam singură spectacolele. O vreme am făcut balet şi gimnastică şi mă descurcam pe scenă. Cred că aveam vreo 10 ani când mi-a scris tata o piesă, despre o fetiţă ai cărei părinţi se despărţeau şi ea trebuia să stea cu bunica şi-şi spunea toate necazurile unei păpuşi pe care o iubea. Şi am jucat-o prima dată într-o sală plină de ofiţeri şi de generali – tata era redactor-şef la o revistă a armatei –, care plângeau şi sufereau alături de mine (râde). În rest, nu m-am înscris în nicio echipă de teatru, totul a fost întâmplător. 

Printre „nebunii“ care au impresionat Vestul 

Tatăl dumneavoastră cunoştea, aşadar, bine mecanismele regimului comunist. Vă vorbea acasă?
Se plângea în permanenţă. Era vai de el, săracul. Practic, el făcea propagandă. Mi se pare că, la un moment dat, a avut şi ceva probleme cu autorităţile. Venise la o şedinţă importantă un politruc din Uniunea Sovietică, care spunea că acolo strugurii au o boabă de un kilogram. Şi tata a spus: „Ei, şi dacă vrei să iei jumătate de kilogram de struguri ce faci?“. Şi a ieşit scandal.

image

Cum priveaţi situaţia politică de atunci?
Nu prea agream careurile. Am fost pionier, am fost şi UTC-istă, ba chiar m-am făcut şi membră de partid la un moment dat. Prin ’85, am primit o bursă de-o lună la Avignon (n.r. – în Franţa), la festivalul de teatru. Atunci era o condiţie – dacă nu erai membru, nu puteai să pleci. Era anul Victor Hugo şi Romulus Vulpescu a scris un scenariu, astfel că am plecat împreună cu Dan Micu, Alexandru Repan, Lucia Mureşan, Elena Albu şi Vasile Şitri, care făcuse muzica pentru spectacol.

Norocul de a fi dintr-o ţară comunistă

Eraţi prima oară în Occident?
Prima dată am văzut Parisul, un oraş minunat. Eram absolut năucită. Ţin minte că am scris o scrisoare în care am zis: „Ăştia sunt atât de leneşi, încât şi trotuarele merg, nu se obosesc“(râde). Pe urmă, am mers la Avignon, unde a fost o experienţă minunată, dar a trebuit să muncim foarte mult ca să ne facem cunoscuţi. Trebuia să ne închiriem noi o sală pentru spectacol şi a trebuit să dăm telefoane la Biblioteca Franceză ca să ne împrumute nişte bani, pentru că nu ne ajungeau bursele noastre. Am găsit un fost grajd transformat în sală de spectacol şi jucam de la 1.00 la 2.00 după-amiaza, când era pauză de masă. Era ora cea mai proastă. N-aveam publicitate, care era foarte importantă într-un festival. Ne-am făcut nişte fotografii, pe care le-am lipit pe nişte coli de hârtie. Apoi, ne-am prins că trebuie să mergem în fiecare seară în piaţa oraşului, unde se strângeau toate trupele şi se cunoşteau, vorbeam cu oamenii, ca să afle de noi. Norocul nostru a fost că, într-o seară, când eram deja disperaţi că erau trei-patru oameni în sală, a venit la noi un domn şi ne-a întrebat dacă suntem portughezi. I-am spus că suntem din România. Domnul respectiv era directorul radioului local şi ne-a invitat a doua zi la radio să vorbim despre noi. Practic, ne-a făcut publicitate gratis şi, încet-încet, a început să se umple sala. Apoi a apărut în ziarul „Libération“, pe pagina din mijloc, un articol despre „Cei cinci nebuni care au trecut Cortina de Fier“. Era o ţăcăneală că putem să şi stăm şi să jucăm în Franţa... La finalul festivalului, am primit chiar un premiu cu trupa.

Dar admiterea la Teatru cum a fost? V-aţi pregătit înainte?
Erau şase locuri la actorie atunci. Cei mai mulţi tineri se pregăteau cu profesori cu mult timp înainte, dar eu nu aveam profesor de actorie. Prin câteva cunoştinţe, cu vreo patru luni înainte de admitere, am ajuns la actorul Mihai Dogaru, care era profesor la Institut. M-a testat să vadă dacă poate lucra cu mine şi nu m-a iluzionat. Mi-a spus că timpul e foarte scurt pentru pregătire şi că nu crede că o să intru din prima, pentru că era foarte mare concurenţa. Am început să ne pregătim şi am intrat ultima pe listă, la balotaj, cu Cristina Câlmâc Bartolomeu, îi ţin minte şi acum numele. 

Actorul Mihai Dogaru v-a devenit soţ ulterior.
Ne-am îndrăgostit atât de tare, încât ne-am căsătorit imediat după admitere. Şi, din fericire, am şi făcut un copil pe care mi-l doream foarte tare, aşa cum îmi doream să fac şi teatru. Am mers în paralel cu amândouă. Spun din fericire, pentru că, din păcate, Mihai a murit la doar trei ani după ce ne-am căsătorit. A făcut un cancer pulmonar, avea doar 39 de ani. A fost o căsnicie scurtă. Eu eram foarte crudă la început, dar el mi-a insuflat cam tot ce ştiu acum despre actorie.

image

„Se poate şi cu copil, şi cu carieră“

Cum v-aţi descurcat cu un copil în timpul facultăţii?
Toată lumea mi-a explicat: „Ori copil, ori facultate!“. Eram la clasa doamnei Beate Fredanov, care era foarte supărată că m-am apucat de copil înainte de a-mi termina improvizaţia din anul I (râde). Se poate şi cu copil, şi cu carieră. Recunosc că, dacă n-ar fi fost părinţii să mă ajute, mi-ar fi fost extrem de greu. Oricum, aveam nenumărate colege la teatru care-şi luau copiii cu ele la spectacole, în cabină, cum e Maia Morgenstern, de pildă.

Aţi simţit vreodată că profesorii sau colegii vă privesc diferit pentru că eraţi căsătorită cu un profesor la Teatru?
Niciodată. De fapt, a existat o atenţie în plus din partea colegilor lui Mihai, de a mă ajuta să fac anumite lucruri. M-am simţit ocrotită de ei. În sensul acesta, da. Însă ce trebuia să fac ţinea numai de mine. 

V-aţi recăsătorit mai târziu cu un medic. 
Eu am mai fost căsătorită cu Gelu Colceag şapte ani, dar nu ne-am înţeles. Pe cel de-al treilea soţ, care e un medic foarte bun, l-am întâlnit la o nuntă. S-a întâmplat să avem nevoie unul de altul şi, din fericire, au trecut 30 de ani de atunci.

„După Revoluţie, nu mi-a mai păsat de teatru“

image

Cum au fost primele experienţe serioase pe scenă faţă de joaca de la 10 ani?
La început nu-mi plăcea deloc improvizaţia. Nu înţelegeam de ce trebuie să facem aşa. Eu voiam direct la spectacol! Am avut noroc de profesori extraordinari – Beate Fredanov, care a fost printre cei mai buni pedagogi de teatru. Pe urmă, l-am avut profesor pe Laurenţiu Azimioară, care acum e la Paris şi are o şcoală de teatru. Din anul III, doamna Beate ne-a adus un regizor de film şi l-am avut asistent pe Alexa Visarion. A fost minunat pentru că, din anul III, am început să mă simt ca peştele în apă. Am început cu un rolişor în teatru. Doamna Sanda Manu m-a chemat să joc în piesa „Patru lacrimi“ şi aveam şi eu câteva scene. Din anul IV a venit Dan Micu la Cassandra, care mi-a propus să facem la Teatrul Bulandra „Răceala“ lui Marin Sorescu. S-a întâmplat să fie chiar în anul în care a murit Mihai şi mi-a fost de mare ajutor. Întâlnirea cu Dan Micu a fost poate cea mai importantă pentru cariera mea ulterioară. 

„Acum am emoţii înspăimântătoare“

Aveaţi emoţii? Şi cum vă simţiţi acum înainte de spectacole?
La „Răceala“ a fost o bucurie aşa de mare, încât n-am simţit emoţia. Era inconştienţa tinereţii, iar atunci emoţia e întotdeauna pozitivă. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, ar trebui să fii mult mai relaxat, dar dimpotrivă, eşti mult mai speriat, mai atent, ai mai multă responsabilitate. Ţi-e jenă să greşeşti. Am avut întotdeauna trac, dar, recent, la o premieră, unde nu am nu-ştiu-ce rol de întindere, am avut nişte emoţii inspăimântătoare. Mi-a sărit tensiunea, aveam impresia că nu mai ştiu textul – toate acestea de groază să nu încurc şi să nu fac ceva greşit. 

V-aţi lovit de rigorile cenzurii în teatru sau în film în comunism?
Până în ’89, constant. Ţin minte că la piesa „Cum vă place“, Dan Micu, care era regizorul, introdusese sonetele lui Shakespeare. Până la premieră au fost o mulţime de vizionări cu cenzorii. Dar exact în ziua premierei a venit cineva să ne spună că, dacă vrem să ţinem spectacolul, trebuie să scoatem sonetele. Printre ele, era şi unul care se chema „Sătul de toate“. Decorul era şi un ţarc – sugerând constrângerea –, din care ieşeai într-o pădure, care era libertatea. Chestiile astea deranjau. Noi am refuzat să jucăm fără sonete. Văzând că nu ne lăsăm, n-au avut încotro şi ne-au lăsat să jucăm cum vrem noi. Altă dată, la „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“, o piesă de Horia Lovinescu, personajele principale erau Abel şi Cain. La fel, ne-au lăsat să repetăm până în ziua premierei, când ne-au zis să schimbăm numele personajelor în Abe şi Kane. Era imposibil, puteai foarte uşor să uiţi de Abe şi să zici Abel în timpul spectacolului, cum actorul fusese obişnuit. N-am schimbat nimic. Însă cred că actorii n-au simţit aşa de acut restricţiile. Greutatea pica, de fapt, pe regizori, care trebuiau să se lupte pentru ca lucrurile să meargă mai departe aşa cum voiau ei. 

Minciuni nevinovate pentru a nu pierde rolurile

image

De ce momente inedite din culise sau de pe platoul de filmare vă amintiţi?
Am minţit de câteva ori ca ştiu unele lucruri ca să nu-mi pierd rolurile. De exemplu, la o filmare, am minţit că ştiu să călăresc. Când mi-au adus calul, i-am dat mere, morcovi, ca să ne împrietenim. Nici n-am apucat să mă sui pe el, că am căzut într-o băltoacă cu noroi, îmbrăcată în singurul costum de filmare şi am fost prinsă imediat cu minciuna. La un alt film, am zis că ştiu să conduc, dar că n-am carnet. A trebuit să conduc o maşină a unui fermier de porci. Era un Mercedes galben. Când l-am văzut, mi s-au tăiat picioarele.  Avea şi schimbător automat. Eram disperată. După mine se ţinea un cascador, care zicea: „Tu stai liniştită, mergi drept, că vin eu după tine“. Am condus eu câţiva metri, dar tot am urcat Mercedesul pe-un trotuar. M-am scuzat că maşina n-avea schimbător de viteze şi asta m-a încurcat. Abia pe la 43 de ani mi-am luat permisul. 

Ce făceaţi la Revoluţie?
Când a început la Timişoara, eram toţi lipiţi cu urechea de Europa Liberă să auzim ce se întâmplă. Nu ne venea să credem că cineva a avut curajul să spună ce gândeşte. Apoi, când a anunţat Ceauşescu mitingul, mi-era o ruşine îngrozitoare. Aveam sentimentul că n-o să mai scoatem nasul în lume. Am văzut cum oamenii veneau organizaţi, cu lozincile alea – era ceva sinistru pe Calea Victoriei. Ţin minte că m-am întâlnit cu Stelian Tănase care stătea crucit şi privea mulţimile. Până când m-am întors acasă, am fost convinsă că era totul năruit şi că vor fi arestări. Dar am văzut că se întâmpla exact pe dos şi atunci am ieşit pe stradă. Plecasem să o caut şi pe fiică-mea, care avea atunci 16 ani şi voia cu orice preţ să fie în mijlocul oamenilor. Împreună cu câţiva actori ne-am pus scaunele de la Teatrul Nottara în faţa celor cu scut şi cască albă, cărora le-am adus mere şi apă. Ei nu voiau să ne agaseze în niciun fel, dar nu ştiam ce urma să se întâmple. Până la urmă, am ajuns acasă şi am auzit că se trage. Atunci am zis iar că se va termina.

image

Când strada e mai importantă decât sala de teatru

Pare că nu aveaţi deloc încredere că lucrurile se pot schimba în bine. 
Nu, nu credeam. Eram absolut convinsă că n-o să se întâmple nimic. Însă a fost o bucurie extraordinară să-i auzi pe toţi strigând după libertate. Oamenii erau cu pupilele dilatate, ca după drog. Dup-aia a început marea păcăleală. 

Aţi simţit vreo schimbare, după ’89, în cariera dumneavoastră?
Am avut momente de pauză, şi voită, şi nedorită. Cumva, nu-mi mai păsa de teatru în momentele acelea. Practic, după ’89, au fost câţiva ani în care ceea ce se întâmpla în stradă era atât de important, încât oamenii nu mai simţeau nevoia să intre într-o sală de teatru. Era mult mai puternică şi adevărată adrenalina pe care şi-o luau direct de pe trotuar. 

image

Faceţi parte din generaţia de actori consacraţi, dar jucaţi în continuare şi cu tineri regizori. Există adesea voci care susţin că nu mai sunt valorile de altădată din teatru şi cinema şi-i critică pe cei care vin din urmă. Cum vedeţi, din interior, situaţia?

E o părere falsă. Cred, într-adevăr, că fără exemple şi fără valori, lucrurile nu pot să meargă cu uşurinţă mai departe. Atunci aveai pe cine să te sprijini. Îi aveai pe Mariana Mihuţ, Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Tavi Cotescu, Ileana Predescu şi pe mulţi alţii. Acum, cred că ar trebui să existe regizori care să-i sprijine pe tineri. Un lucru foarte bun îl fac Victor Ioan Frunză şi Radu Afrim, care şi-au făcut trupe de actori cu care lucrează constant şi nu-i lasă „să moară“ după un spectacol. Iar cei tineri trebuie să lucreze permanent cu cei bătrâni şi să înveţe unii de la ceilalţi. Eu nu pot să mă simt ameninţată de un tânăr actor, pentru că ştiu că nu mai am cum să fiu fetiţa cu chibrituri, de exemplu. Şi un regizor bun ştie, la rândul lui, că, uneori, un bătrân e mai bun pentru un anumit rol decât un tânăr. 

Pe fiica dumneavoastră nu a tentat-o actoria?
Ba da, a  şi dat la Teatru şi a intrat, dar s-a lăsat după şase luni. Nu era pentru ea. Venea mereu cu mine la spectacole. Ţin minte că, atunci când ea avea 4 ani, jucam o fetiţă la Teatrul Nottara şi ea era în sală, foarte atentă. La un moment dat, a auzit pe cineva spunând „Ce drăguţă e fetiţa asta“ şi a strigat în sala „Nu e fetiţă, e mama mea!“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite