INTERVIU Radu Gheorghe, actor: „Am făcut-o să râdă pe şefa cenzurii comuniste cu «Ucenicul vrăjitor»“

Radu Gheorghe vorbeşte despre cele mai importante etape pe care le-a parcurs în cariera sa artistică, despre comedie şi stand-up comedy, dar şi despre cel mai recent spectacol pe care-l pregăteşte pentru Festivalul Dilema veche din Alba Iulia, desfăşurat în perioada 21-23 august 2015: bătrânul, binecunoscutul, titanicul „Ucenic vrăjitor“.

Radu Gheorghe a făcut cam tot ce-a vrut în viaţa asta: a cântat la vioară, apoi a cântat şi la flaut, doar pentru a intra în fanfara şcolară din Tulcea, a fost pictor premiat, a avut câteva corigenţe serioase şi a trecut şi printr-o anchetă a Securităţii – i-a păcălit pe securişti, nu i s-a întâmplat nimic. Apoi a făcut teatru şi a fost în Cenaclul Flacăra, a plecat în SUA şi a fost învăţător pentru copiii americani, s-a întors şi din SUA şi a venit din nou pe scenă, în faţa românilor. Nu e nimic aparte aici, aşa sunt vieţile oamenilor. Totuşi, Radu Gheorghe are ceva în plus. Nu e niciun secret: Radu Gheorghe are un tip de umor aparte. Din acela care se ţine minte. Aşa se explică, poate, faptul că are mereu în faţa cui să prezinte acelaşi spectacol din 1986 şi să facă în aşa fel încât mereu să aducă ceva nou.

Radu Gheorghe va veni cu acelaşi-dar-niciodată-la-fel „Ucenicul vrăjitor“, pe 22 august, la Alba Iulia, la Festivalul Dilema veche. Nu va fi singur, ci alături de 45 dintre cei mai buni instrumentişti adunaţi de prin orchestrele din România. Are ambiţii mari. Şi, cumva, are dreptate să aibă.

„Weekend Adevărul“: Cine sunteţi, de fapt? Radu Gheorghe sau Gheorghe Radu?
Radu Gheorghe: Radu e numele de familie. Oricum, am văzut pe Facebook că sunt 1.000 de Radu Gheorghe. Din fericire, niciun actor.

Dumneavoastră aţi fost mai întâi muzician. Aţi avut şi formţie în liceu. Cum se numea?
Beattehnichiphop. De la Beatles, tehnic, hippie, hop.

Şi ce cântaţi?
Beattehnichiphop. Cântam într-o engleză inventată, pentru că nu prea ştiam limba. La un moment dat, repetând în sala de clasă a liceului, pe ascuns, ne-am trezit cu profesoara de engleză, care ne spionase: „Mi-a plăcut piesa asta!“. Unul dintre membri, Nicolae Sava, a terminat Conservatorul şi a format un grup care există şi acum în Tulcea.

Dumneavoastră la ce cântaţi? Vioară, flaut, chitară, pian?
Vioara a fost instrumentul pe care l-am studiat în şcoala de muzică, dar am învăţat-o din suflet. Flautul l-am învăţat pentru că nu exista în liceu decât fanfară, iar eu voiam să mă înscriu. Or, nu mergea cu vioara la
fanfară.

Era o treabă aparte să cânţi în fanfară?
Era spiritul meu. Mai lua-sem un premiu I pe ţară la pictură, în ’68. Tu nu te născuseşi, cred că nici mama ta.

Cum e cu pictura?
Eu am suferit de pe urma unei neînţelegeri. În oraşul natal, pentru clasa a VIII-a, nu mai aveam profesor pentru vioară. Profesoara nu era calificată, dar i-a sfătuit pe părinţii mei să mă dea la o şcoală de muzică. Ei au ales Liceul „George Enescu“, drept care clasa a VIII-a am făcut-o în Bucureşti.

La internat?
La internat. Nu exista internat pentru liceu, aşa că m-au dat la internatul unde erau studenţii. Normal că eram mare şmecher atunci. Împărţeam bilete în plus la cinema Patria. (râde) La instrument aveam nota 10, la teorie – la fel. La celelalte materii, se luau după notele astea: „Lasă, că n-o să facă el matematică“. Numai că în trimestrul II am plecat în vacanţă şi nu mi-am rezervat locul la cămin. Când m-am întors în cameră era deja ocupat locul meu. Decât să pierd anul, m-am transferat la liceul teoretic de matematică din Tulcea. Venisem cu notele de la „George Enescu“: 10 la muzică, 10 la vioară, 9 la matematică, 9 la fizică. Păi, acolo n-aveau 9 decât ăia care aveau premii la olimpiade. Când m-a scos profesorul de matematică la tablă şi mi-a înşirat o problemă, i-am spus: „Dar nu e nicio notă muzicală, sunt cifre, semne pe care eu nu le recunosc“. „Lasă, că ai venit de la Bucureşti, unde se face şcoală adevărată.“ Se gândeau colegii: „Mamă, când s-o pune ăsta să rezolve...“. Până când s-au prins că sunt clei de-adevăratelea şi am început să iau numai 3 şi 4. Corigent la toate materiile reale. Dar nu eram prost! Aşa că simţeam nevoia să contrabalansez cu ceva. În fanfară? În fanfară! Am învăţat flaut în trei zile, m-am dus la concurs de pictură. M-au chemat la UTC: „Ai luat premiul I pe ţară la pictură, dar eşti corigent la cinci materii. Trebuie să pleci în tabără de creaţie, la Cozia. Ce facem cu tine?“. „Mă trimiteţi!“ Din banii de premiu mi-am luat chitară. Ţin minte că în 1968 au intrat ruşii în Cehoslovacia. Tu nu ştii.

Ba da!
Ceauşescu se opusese. Era un spirit de libertate, era moda hippie, cu chitare şi plete.

Aţi luat corigenţele?
Da. Şi, încet-încet, a trebuit să intru din nou în rigoarea şcolii. Am dat Bacalaureatul la latină, una dintre materiile la care rămăsesem corigent. Am luat 10.

Perioada era una a deschiderii culturale. Ce relevanţă avea comunismul pentru un licean din Tulcea?
Cum sistemul comunist ne-a fost introdus cu forţa, ca orice tânăr, simţeam nevoia de libertate. Unul dintre colegii mei a luat-o pe cocoaşă rău.

Şi dumneavoastră?
Am trecut şi eu pe acolo, m-au interogat, dar agresiunea a fost mai degrabă psihologică. M-au închis într-o cameră şi m-au pus să dau o declaraţie în care să fac afirmaţii pe care nu le-aş fi făcut: să declar că anumiţi colegi de-ai mei au scris la Europa Liberă, colegi cu care chiar eu ascultam Europa Liberă.

Şi aţi turnat?
Am spus că nu ştiu ce să scriu, iar securistul a venit, a bătut cu pumnul în masă şi a zis: „Las’ că-ţi spun eu ce să scrii“. „Subsemnatul, declar pe propria răspundere că îl cunosc pe X, care a scris o scrisoare... “. Eu scriam acolo de zor, numai că el spunea una, iar eu scriam altceva: „Am fost la plajă cu prietena mea şi ne-am scăldat până seara“.

Dar comuniştii n-au umor.
Ce înjurătură mi-a tras când a citit. A trântit uşa şi m-a lăsat o oră să aştept să vină cineva să mă bată. Vine un ofiţer: „Ce faci aici, bă?“ „Ştiţi, că am dat o declaraţie...“ „Du-te, bă, acasă, ce cauţi aici?“

Radu Gheorghe revine cu „Ucenicul vrăjitor“ la Festivalul Dilema veche, desfăşurat în perioada 21-23 august 2015 la Alba Iulia.

Primii spectatori: doi miliţieni din Herăstrău

Cum aţi ajuns la Teatru?
Eu eram pregătit să dau la Conservator. În liceu, însă, încă o oportunitate a fost descoperirea echipei de teatru, susţinută de profesoara de limba română. Am intrat imediat în echipă. Am jucat „Înşir’te mărgărite“, am prins curaj, iar când s-a pus în oraş, la Teatrul Popular, „O noapte furtunoasă“, m-am dus la probă. Nu m-au acceptat, pentru că nu aveam dicţie, nu aveam nimic, dar m-au chemat pentru că nu mai era altcineva. L-am jucat pe Spiridon. Eu am avut cel mai mare succes, cel puţin în provincia provinciei: plecam în turneu prin sate, iar ţăranii îi primeau pe artişti cu pâine, sare, vin, friptane. Până la începerea spectacolului, actorii adulţi se cam îmbătau, iar singurul treaz rămâneam eu. Aşa că piesa „O noaptea furtunoasă“ se transforma în „Spiridon şi ceilalţi“. Nu mă mai dădeam jos de pe scenă! Ţăranii râdeau, lumea era fericită, totul era bine. Aşa am prins microbul. Când am ajuns în Bucureşti, mi-am spus: „Dau admiterea o dată. Dacă sunt bun, intru, dacă nu, mă duc la Conservator“. Încercând să aflu care-i mersul, m-am intersectat cu domnul Petrică Gheorghiu, care m-a şi primit într-o audienţă pe scările din spate ale Teatrului Bulandra. Eu i-am declarat că vreau să mă pregătească, dar asta se întâmpla cu o săptămână înainte de examen. Aveam cu mine traista cu peşte.

O luaserăţi de-acasă?
Da, pe tren. Se uita la plasă. Peştele era bun. Dar timpul era scurt. S-a uitat la mine, care arătam ca un imberb. Aveam un costum de haine cu dungi, cam cum e cămaşa ta, dar părea demodat şi provincial, pentru că aşa şi era, dar era singurul meu costum. Şi zice: „Mai ai unde să dai?“. „Da, la Conservator!“ „Du-te la Conservator!“ Asta a fost singura întâlnire cu Petrică Gheorghiu, numai că m-a ajutat. Exact ca în filme, după ce am plecat, am făcut doi paşi şi, din scară, de acolo, m-a întrebat: „Dar, de curiozitate, ce monolog ai pregătit?“. „Spiridon din «O noapte furtunoasă».“ A strâmbat puţin din nas, dar atât. Nu am ţinut cont atunci de acest gest, dar a fost un gest celest, pentru că în clipa când am început să îmi adun repertoriul, m-am gândit că nu i-a plăcut, că Spiridon nu-i bun, că el are valoare doar în funcţie de personajele celelalte. Am găsit monologul lui Caţavencu din „O scrisoare pierdută“. Ăla a fost monologul cu care i-am convins.

Păi, şi pe timpul desfăşurării examenului de admitere, care era în mai multe etape, stăteaţi în Bucureşti? Cum repetaţi?
Stăteam la o rudă, dar la bloc nu se putea repeta în niciun caz. Când pregăteşti un material, trebuie să reciţi tare, să ţipi, mai ştiu eu ce trebuie, să faci mişcare. Atunci am ales să merg în parc, în Herăstrău. Mi se părea cel mai aerisit, nu era atât de populat. Mergeam seara, după nouă-zece, ca să nu întâlnesc pe nimeni. Într-o seară, pe la 12.00, m-au descoperit nişte miliţieni: „Ah, vagabondule, ce faci aici?“. Nu arătam ca un vagabond, eram destul de curat, doar că ora era nepotrivită. „Repet. Vreau să intru la teatru.“ „Ah, şi ai învăţat poezii sau…?“ „Am, învăţat.“ „Eh, noi o să ne aşezăm pe banca asta şi tu ai să ne spui repertoriul!“ Am început să le recit, ăştia au râs, le-a plăcut. La final m-au întrebat: „Mâine de la ce oră vii?“. „Mâine vin tot aşa“, aşa că am avut spectatori asiguraţi în fiecare seară. La un moment dat, ultimele repetiţii, le făceam când începea să se crape de ziuă, în drum spre staţia de autobuz, pentru că mi se părea că sunt singur în staţie. La un moment dat, am simţit o privire în ceafă, când mă uit, era o mamă care îşi ţinea copilul în braţe şi mă privea speriată, credea că sunt unul violent.

Aţi regretat vreun pic că aţi lăsat vioara?
Păi nu am lăsat-o. Sunt lucruri pe care nu le uiţi şi nu le părăseşti niciodată. Instrumentul nu este numai o meserie, este şi ceva de suflet. E ca şi când ai spune acum că, de când te-ai însurat, mama ta nu mai are niciun rol. Nu mai e acelaşi, sigur, dar cele mai bune plăcinte le găseşti tot la mama. E ca o relaţie între două suflete, pentru că vibraţia şi armonia pe care o dezvoltă un instrument, cu atât mai mult vioara, e ca un răspuns al propriului tău eu, e ca şi când te-ai privi în oglindă. Am trecut prin astfel de momente, deşi nu sunt unul dintre cei mai muncitori oameni.

După facultate v-aţi dus la Teatrul Ţăndărică. A fost primul loc de muncă. Cum e să lucrezi cu copiii, care sunt energici, se caţără pe scaune, ţipă, nu sunt atenţi?
E adevărat ce spui, dar nu, cred că niciunul din actorii tineri nu simte asta. După ce ai terminat o facultate, oricare ar fi ea, trebuie să practici în orice condiţii. Dacă am jucat în faţa miliţienilor… (râde). Pe de altă parte, a fost extraordinar pentru cariera mea să iau contact cu nişte suflete atât de delicate şi să-i înţeleg, chiar dacă atunci nu mă gândeam la asta. Bineînţeles că voiam să-i câştig. Mai ales publicului tânăr nu poţi să-i impui. Trebuie să îi reţii atenţia cu ceva. Cu ce? Credibilitate. Şi acum, datorită acelei perioade, sunt unul dintre cei mai buni parteneri de joacă ai tuturor nepoţilor mei. Toţi nepoţii mei sau ai prietenilor mei, în câteva minute, vor fi lângă mine.

Aţi plecat de la Ţăndărică. Eraţi actor profesionist. Cum e cu şopârlele în piese de teatru?  Chiar erau aşa, mare chestie?
Nu era nimeni atât de curajos încât să se opună făţiş regimului. Se crease a doua natură şi o legătură poate mai trainică decât cea impusă. Deja, în teatru, nu mai conta ce scrisese autorul, ci şopârlele. Deşi tu doar spuneai textul, fără să adaugi alte cuvinte. Dacă spuneai „Elena din Troia“ se gândea cineva la Elena din Troia? Totul devenise subversiv. „Revizorul“ lui Gogol, pus de Lucian Pintilie, pe care-l consider vârf de lance în privinţa acestor modalităţi de percepţie a teatrului în vremea respectivă, a avut doar trei reprezentaţii. Dar publicul râdea la fiecare propoziţie. Şi-apoi tot publicul făcea: „Şş!, Şş!“. Ştefan Andrei era în sală la una dintre reprezentaţii. Or, n-avea voie să râdă. Se înroşise tot! Cred că s-a dus acasă şi ori a râs, ori şi-a bătut nevasta. (râde)

Aţi fost în Cenaclul Flacăra. Astăzi, cei mai mulţi sunt mai degrabă critici faţă de cei care-au făcut parte din echipa lui Păunescu.
E foarte greu, după atâta timp, să judeci o mişcare care a fost atât de populară. Nu poţi, cu gândirea şi cu libertăţile de acum, să judeci o perioadă în care nu exista deloc libertate. Gândeşte-te că, atunci când eşti sub apă şi se termină aerul din plămâni, vine cineva pe care ai putea să-l numeşti Păunescu şi te scoate la suprafaţă pentru o gură de aer. Aşa a fost pentru public. Unde să se ducă altundeva? Ce alternativă era? Acea gură de aer şi de speranţă că, prin artă, poezie, muzică folk, eram, totuşi, mai aproape de Occident. Se cânta „Vânare de vânt“...

Dar nu „Blowing in the Wind“ (n.r. – de Bob Dylan).
Se cânta ce se putea. Oricum, în niciun alt mediu public n-ar fi putut exista lucrurile acelea. Eu cred că am fost cel mai liber de-acolo. Am făcut toate experimentele care mi-au trecut prin minte. Nu aş fi putut să le fac într-o sală de teatru.

Pentru public, dar mai ales pentru cei de pe scenă, Cenaclul era mai degrabă compromisul acceptabil sau cadrul preferabil?
Era o platoşă, pentru că toţi artiştii se simţeau protejaţi. Păunescu îi lua sub aripa lui pe artişti. După prima mea apariţie pe scenă în faţa publicului, în cronica Cenaclului, în dreptul numelui meu, era un singur cuvânt: „Adjudecat“. Asta a fost prima mea cronică. Ei bine, dacă nu ai fi avut această platoşă, ar fi trebuit să demonstrezi atâtor capete pătrate că nimic din ceea ce faci tu nu e subversiv. Răspunsul era: „Mai bine, nu“. El mai striga: „Lumină, luptă, libertate! Trăiască Partidul, trăiască Ceauşescu, trăiască poporul! Şi acum să cântăm jos toţi!“.

„Viaţa noastră unde e.“
„Dăm foc felinarelor.“

„Am făcut-o pe Suzana Gâdea să râdă cu «Ucenicul vrăjitor»“

Veniţi cu „Ucenicul vrăjitor“ la Festivalul „Dilema veche“ de la Alba Iulia. Ce aduceţi nou?
Pe 22 august, Orchestra Simfonică Bucureşti va prezenta la Alba Iulia un concert-spectacol care s-a chemat, la vremea lui, „Ucenicul vrăjitor“, iar acum e posibil, dacă organizatorii vor dori, să se numească la fel. Sunt trei elemente importante în crearea acestui spectacol: Orchestra Simfonică Bucureşti, care este o orchestră de instrumentişti dintre cei mai buni, mercenari, adunaţi de la diferite orchestre, inclusiv Filarmonică, Radio, Operă, din Bucureşti. Vor fi 45 de instrumentişti! Va fi pregătită din punct de vedere muzical de dirijorul Tiberiu Oprea, prietenul meu. Avem fericirea să îl avem lângă noi chiar aici. Eu am în spate o sută de reprezentaţii cu „Ucenicul vrăjitor“ de la Teatrul Naţional, pe scena mare, timp de trei stagiuni, şi încă o sută de reprezentaţii cu aproape toate filarmonicile din ţară. Asta e cartea mea de vizită pentru acest spectacol.

Câtă vreme a trecut de la ultima
reprezentaţie cu „Ucenicul vrăjitor“?
Tiberiu Oprea (foto): L-am pus în februarie, la Eisenach, Germania, oraşul natal al lui Bach. Au o orchestră acolo, să nu zicem nemţească, pentru că aproape jumătate au fost instrumentişti români, plecaţi de multă vreme şi....
Radu Gheorghe: Şi de-abia acum au ajuns.
Tiberiu Oprea: S-au adunat cu bucurie aflând de acest proiect, promovat acolo de un instrumentist fagotist părtaş la aventură cu Filarmonica Ploieşti, atunci când a fost demarat acest proiect de Radu Gheorghe. Dumnealui a făcut acolo un lobby puternic şi a reuşit să convingă autorităţile să găzduiască acest proiect unic din mai multe puncte de vedere. Vine un actor român să facă gaguri, numere comice, în faţa unor spectatori germani.
Radu Gheorghe: E un spectacol muzical, vorbele sunt pe locul doi. Gagurile sunt gaguri muzicale, de mişcare, aproape pantomimă.
Tiberiu Oprea: Noi am avut multe semne de întrebare, ei au avut destule rezerve, dar le-au eliminat cu vârf şi îndesat după primele secunde ale debutului spectacolului. A fost un succes fulminant, eu nu ştiu dacă am trăit aşa ceva foarte des în cariera mea artistică. Să tăvăleşti pe jos aproape la propriu un public de toate vârstele, cu un actor străin care a scos doar câteva vorbe în engleză, nu a fost nevoie de mai mult, restul a mers de la sine. Radu Gheorghe i-a dus cum a vrut şi a construit un arc cu climaxuri, cu tot ce a trebuit. Am avut trei sau patru bisuri. Şi dacă orchestra era pregătită, puteam să mai bisăm.
Radu Gheorghe: În condiţiile în care niciodată nu au fost bisuri! Dacă vă arătăm programul, muriţi de râs. Scrie ora de începere a spectacolului 19.31. Şi eu am întrebat: „Da’ de ce?“. Pentru că la şi 30 de minute intră ultimul spectator, iar la şi 31, uşile sunt închise. Kaput, nu mai intră nimeni. Am înscenat şi o mică lovitură de teatru. Orchestra a venit, s-a acordat, urma să intre dirijorul, conform tipicului. Şi nu intra nimeni. Şi i-am spus concert-maestrului să vorbească la telefon, să întrebe de ce nu vine dirijorul. A spus că a avut un accident şi nu poate veni. „Trebuie să suspendăm, mergeţi acasă... Sau dacă e cineva care e familiarizat să spună!“. Am scăpat cu bine şi din experienţa germană. Nu ştiu dacă domnul preşedinte ştie.

V-amintiţi când aţi jucat prima oară „Ucenicul“?
Prima reprezentaţie din 1986 a fost la Ploieşti, la Casa de Cultură a Sindicatelor. Era şi televiziunea, se filma. Spectacolul a debutat bine. Am urcat pe scenă, nu ştiu dacă am apucat să cânt prima piesă, că un cetăţean a început să râdă. Şi nu s-a mai oprit! Ăsta râdea, râdea, publicul râdea şi el. S-a ridicat, a plecat şi s-a dus direct către spital. Nu ştiu, cred că avea o descărcare nervoasă. I-am mai lăsat vreo 2-3 minute, pentru că se auzea pe hol cum râdea. Zic: „Hai că o să fie de bun augur“. Într-adevăr, la spectacolul ăsta s-a râs.

„Ucenicul vrăjitor“ v-a adus multă popularitate. Au fost şi momente mai neplăcute?
„Ucenicul vrăjitor“ a fost suspendat în timpul comunismului, deşi avea succes. Un coleg a făcut un denunţ că în acest spectacol se spun lucruri defăimătoare la adresa regimului. Ceea ce nu era departe de adevăr, numai că nu se spuneau, ci se făceau. Spectacolul însă a fost repus în scenă pentru că l-am rugat pe maestrul Radu Beligan să o cheme pe doamna (n.r. – tovarăşa) Suzana Gâdea (n.r. – preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste cu rang de ministru) la vizionare. Ştiam că am o singură şansă: s-o fac să râdă. Şi-am făcut-o să râdă pe Suzana Gâdea.

Sunteţi actor de comedie şi mereu comunicaţi cu publicul. Se întâmplă să vă întrerupă oameni din sală?
Au fost nenumărate întreruperi şi nu erau regizate, bineînţeles. Dar abia le aşteptam. Multe erau inocente – Doamne fereşte să fi fost vreunul răutăcios că şi-o lua! Unele dintre intervenţii erau delicate. După un număr de spectacole, deja aveam spectatori care veneau a nu-ştiu-câta oară. Şi cam ştiau ce e, dar eu, de fiecare dată, veneam cu lucruri noi. Improvizaţii, plus publicul care era nou şi reacţiona altfel, în funcţie de educaţie, de caracter, de spirit. Întotdeauna începutul de spectacol era serios, nu trădam că va fi o comedie. Pentru un spectator neavizat, e o orchestră simfonică completă, aranjată frumos, cu instrumente adevărate, vine un dirijor în frac, se urcă pe podium şi dirijează. Nu e nimic neobişnuit. Nu mă împiedic, nu fac gaguri. Pentru cei care au mai văzut spectacolul, lucrurile sunt diferite, pentru că ei ştiu la ce să se aştepte. Şi în clipa când eu apăream, ei deja aveau în minte ce se va întâmpla şi începeau să chicotească. Alţii veneau cu rude, prieteni sau copii, aduşi cu forţa ca să vadă.

Spuneţi-mi un moment!
Chiar când m-am ridicat să încep concertul, din rândul trei, o doamnă aplaudă şi strigă „Bravo, bravo!“. Tare. Publicul a început să râdă. Când mă întorc, era o doamnă cu rujul care depăşea conturul buzelor şi cu o pălărie într-o parte, cu floricele. Sărea în ochi de la o poştă. Mă întorc la pupitru, ea iar: „Bravo, bravo!“. Zic: „Uite ce, stimată doamnă, haideţi să facem o convenţie“. Ea: „Da, da, pentru dumneavoastră orice, vă iubesc!“. „Eu o să încep concertul, iar dumneavoastră nu mai aplaudaţi. O să termin prima piesă muzicală, publicul va aplauda, dumneavoastră – nu. Când termină publicul de aplaudat, eu am să vă fac semn, şi atunci veţi aplauda dumneavoastră. Sunteţi de acord?“. „Da, da, sunt de acord, pentru dumneavoastră!“. Ne-am înţeles. M-am întors, prima piesă, a aplaudat publicul, n-a intervenit. Mi-am respectat înţelegerea, i-am făcut semn, „Bravo, bravo, excelent, foarte frumos!“. Publicul a murit de râs! Nimeni n-a crezut că nu era un aranjament! Şi, până la sfârşitul spectacolului, eu îi dădeam ei intrarea după ce aplauda publicul. S-a terminat spectacolul, am primit flori. Am luat buchetul şi i l-am dăruit doamnei cu aplauzele. S-a terminat spectacolul, cu tot cu bis, lumea a plecat şi eu îmi strângeam lucrurile. Era scena goală, sala goală, când mă uit, doamna era singura dintre spectatori care rămăsese acolo, pe rândul trei, şi plângea. M-am dus la ea: „S-a întâmplat ceva, e vreo problemă?“. „Nu, nu, dar n-am mai primit flori de 40 de ani.“

Dar aţi făcut şi astfel de regii?
Nu e loc. Sunt atât de savuroase întâlnirile, încât nu e nevoie. Asta e frumuseţea acestui spectacol, că e în permanenţă proaspăt. Reacţia spectatorului din seara respectivă nu poate fi comparată cu seara dinainte sau alta. Nu poţi să o recreezi, că ar fi un fals, şi, pe de altă parte, şi-a trăit deja momentul de glorie. ;

„Fraţilor, dar mai râdeţi şi la poante!“

Sunteţi profesor la UNATC. Prinde genul stand-up la studenţi?
Predau un curs la anul II. Sunt unul dintre cei care susţin acest gen şi din afară, şi dinăuntru. Mi-ar plăcea ca tinerii din ziua de azi să înţeleagă acest gen pentru că e foarte ofertant. Eu iubesc libertatea, iar gen de teatru mai liber decât ăsta nu există. Dar întotdeauna orice libertate înseamnă şi o mare responsabilitate. Deocamdată, mulţi tineri înţeleg că libertatea presupune doar să vorbească numai cu cuvinte neortodoxe, dar degeaba spui lucrurilor pe nume referindu-te doar la sex, dacă nu ai şi substanţă. Sexul poate fi comic, frumos, urât – cum s-a întâmplat la Vaslui. La fel se întâmplă şi cu cuvintele. Cuvintele pot mângâia, dar, din păcate, pot răni.

Aveţi o programă de curs. Ce trebuie să înveţe un student la actorie pentru a face un stand-up de calitate?
Primul lucru pe care trebuie să-l aibă orice tânăr – şi la cursul meu pot veni şi studenţi din afara Universităţii – este să poată vorbi corect gramatical româneşte, iar frazele să fie corecte. Apoi, să-şi testeze simţul umorului prin nişte exerciţii simple. Acesta este un gen în care înaine de a descoperi frumuseţea expunerii în faţa publicului, te autodescoperi. Pentru a avea dreptul de a râde de alţii, trebuie să râzi, în primul rând, de tine. Să râzi de defectele tale şi, mai ales, să-i faci pe spectatori să râdă de tine. Aşadar, acest gen de teatru este foarte introspectiv. Apoi, trebuie să-ţi testezi şi să-ţi dezvolţi simţul  observaţiei. Mulţi dintre studenţii mei mă întreabă: „De unde subiecte?“. Păi, trebuie doar să te uiţi în jur şi ai să vezi nişte picioare strâmbe, una care aruncă guma de mestecat pe jos şi calcă tot ea.

Momente precum cele ale lui Amza Pellea, Toma Caragiu, chiar Horaţiu Mălăele sunt bune de stand-up?
Acelea sunt scheciuri, numere de revistă, pot fi orice. Dar stand-up-ul este improvizaţie. Eu iubesc acest gen pentru libertatea de exprimare pe care-o are cel care-l practică, dar şi pentru prospeţimea lui. De pildă, tu încă ai mai venit cu câteva întrebări de-acasă, dar eu n-am venit cu răspunsurile. Se consideră că le inventez acum. Pot să fie întrebări-capcană, iar eu trebuie să discern repede şi să răspund. Dar acum putem să ne permitem să fim şi serioşi. Când ai un public în faţă şi el vrea să râdă, nu mai eşti serios decât dacă, prin seriozitate, îi poţi face să râdă mai târziu. Un scheci nu se potriveşte în stand-up, pentru că parte din acest gen e prospeţimea a ceea ce spui. Te arăţi cu bune, cu rele, cu creierul tău. Autenticii improvizatori de stand-up nu vin cu nimic pregătit, ci îşi găsesc mereu resursele intelectuale pentru a face publicul să vibreze. Adrenalina acţionează asupra creierului meu de două ori mai mult decât dacă am un text pregătit de-acasă şi care, atunci când a fost scris, era genial. Dar, dacă l-am scris despre Klaus, un câine de-al meu, iar astăzi Klaus nu mai e la putere, nu se mai potriveşte. Şi-atunci ce fac? Trebuie să inventez. Unui actor nu-i ceri să fie proaspăt, ci sincer. Să crezi că el s-a transpus în pielea personajului. Dar la stand-up, personajul eşti chiar tu. Vorbeşti despre tine în relaţie cu ceilalţi oameni. Eu nu ştiu cum eşti tu. Dac-aş fi tânăr şi frumos ca tine, aş rade tot, nu ştiu de ce-ţi pierzi timpul aici.

Ce bine c-aţi spus aşa, că pot da şi eu informaţia asta, în sfârşit, la ziar!
Nu sunt la curent cu ultimele apariţii. Bănuiesc şi sper că nu toate apariţiile lor sunt la fel şi că au şi seri în care, în funcţie de publicul mai elevat, nu folosesc cuvinte şi expresii triviale. Dar am văzut şi show-uri în care publicul răspundea la stimulul licenţios, dar nu râdeau la poante! La un moment dat, artistul a spus: „Fraţilor, dar mai râdeţi şi la poante!“. Şi publicul e, uneori, creat de artist. Dar poţi vorbi despre sex şi doar explicând ce fac muştele. Numai că lor le ia doar câteva secunde, în timp ce nouă – o jumătate de oră.

Uneori.
Păi, cum ai descrie întâlnirea de dragoste dintre muşte? Îţi dai seama cât efort, mai ales că bărbatul mai trebuie să dea şi din aripi! E ca-n teatru. Să presupunem că regizorul alege să pună în scenă „Romeo şi Julieta“, cu personajele dezbrăcate. Va conta acest lucru doar câteva secunde.

Am văzut-o pe Julieta goală!
Şi pe urmă, în restul de două ore din spectacol, cât te-ai uitat la Romeo? Şi ce-ai văzut? Orice costum ai aduce pe scenă se citeşte într-un minut. Apoi, trebuie să întreţii cu vorbe şi spirit restul spectacolului. Aşa e şi-n stand-up. Nu poţi râde doar când auzi cuvinte triviale. Am pretenţii mai mari. Niciunul dintre marii improvizatori, Robert de Niro, Eddie Murphy, Jerry Seinfeld, nu a fost atât de vulgar. Le spun mereu studenţilor să evite cât pot cuvintele şocante, dar asta nu înseamnă că e interzis să le folosească.

De Niro, Murphy sau Seinfeld?
Eu am luat din fiecare câte ceva, dar mă simt mai apropiat de Seinfeld. Mi se pare că are mai multă delicateţe şi are ştiinţa să te lase să prinzi poanta şi să râzi. Şi eu am avut spectacole în care, după ce toată lumea a râs şi a aplaudat, s-a mai trezit unul: „Haha!, Bravo!“.

Eduard Enea, fotoreporter: Nu-i spune bancuri unui moldovean că va râde duminică, la biserică!
(râde) Se întâmplă.

Dar umoriştii sunt trişti în viaţa privată?
Ei, să fim serioşi! Numai în pat...

Am auzit că sunteţi pasionat de sporturi extreme.
Sporturile mele preferate sunt cele legate de apă, pentru că sunt din Tulcea. Am făcut caiac, wind-surf, schi nautic. Din când în când mă mai arunc cu câte-o paraşută, dar sunt cam scumpe.

Festivalul Dilema veche se întoarce la Alba Iulia, între 21 şi 23 august 2015, cu o nouă ordine de zi care răsuceşte minţile: Pleşu, Liiceanu, Patapievici, folk, jazz şi alte fineţuri muzicale, politică europeană şi idei, scriitori şi filme documentare şi, mai ales, bună dispoziţie şi umor dublu rafinat. Aceasta e situaţiunea.

Singurului festival internaţional organizat de o revistă în România e organizat pe durata a trei zile bine chibzuite şi legate într-un mozaic intelectual condensat cu dezbateri şi expoziţii, literatură şi film documentar, muzică şi dans, cărţi pentru cei mari şi jocuri deştepte pentru cei mici.

Invitat special, pentru prima dată în România, dar renumit în toată Europa este cantautorul italian Angelo Branduardi.

Programul complet al Festivalului Dilema Veche (poate fi consultat şi pe site-ul festival.dilemaveche.ro): Click pe imagine pentru a mări!

Festivalul Dilema veche în Cetatea Alba Iulia a ajuns la cea de-a patra ediţie. Anul acesta a fost ales, din peste 760 de candidaţi, printre cele mai bune evenimente din Europa de către Europe for Festivals, Festivals for Europe, platforma internaţională care conectează festivalurile ce pun accentul pe artele, comunităţile lor şi valorile europene. Printre invitaţii care au apărut în faţa dilematicilor la ediţiile trecute se numără Mircea Cărtărescu, Vintilă Mihăilescu, Mircea Dinescu, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Alexandru Tomescu, Cristi Puiu, Alexandru Andrieş, Mircea Baniciu.