Lipesc plicuri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Îmi scriu numele şi adresa pe primul plic, în stânga sus. Cu pixul. Scriu numele şi adresa „destinatarului“ pe mijlocul plicului. Caligrafic. Sunt 31 de plicuri şi 31 de exemplare.

Atenţie! Să nu greşesc numele, mai ales numele, să nu mă fac de râs. Să fiu atent la adresă. Iau o „piesă“, o deschid la pagina de gardă, scriu o dedicaţie. Nu mă strofoc să scriu ceva deosebit, scriu ceva de bun-simţ. Aceeaşi dedicaţie pe următoarele 30 de exemplare. Bag „piesa“ în plic. Lipesc plicul. Are lipici pe bandă, nu mai trebuie s-o umezesc cu limba, ca pe vremuri. Aşez plicul pe masă. Aici am să strâng toate cele 31 de plicuri. Am să le pun într-o sacoşă Lidl, sper să ţină. Am să mă duc la oficiul poştal. Ştiu unul unde nu e coadă. Şi chiar dacă va fi, am să mă aşez la rând. Răbdare!

Am 31 de plicuri pentru 31 de oameni. Nu-i cunosc, nu mă cunosc. Dar trebuie să le trimit „piesa“, cine ştie... La coadă, la poştă, am să-mi pun o singură dorinţă: fiecare plic să ajungă la destinatar. E un om important, cu funcţie. El să scoată „piesa“ din plic şi să-mi citească numele pe copertă. Atât. Poate s-o răsfoiască. (Asta ar fi un bonus pentru mine.) Gestul meu (poştal) nu-l obligă s-o citească imediat. Are şi omul treburi urgente. Are răspundere, familie, obligaţii, probleme curente. S-o citească dacă va avea timp, chef, dispoziţie, cândva. Important este să ajungă plicul. N-am pretenţia să pună mâna pe telefon şi să-mi confirme: „Am primit piesa, domnule Barbu!“. Nu! (Deşi, aşa ar fi politicos, să răspunzi când primeşti ceva.) Dacă va ajunge s-o citească, cu atât mai bine. Pentru mine. Poate o să-i placă, poate n-o să-i placă. Dacă n-o să-i placă, n-o să-mi spună niciodată că nu i-a plăcut, că e proastă... Ca să nu mă ofenseze. Aiurea! N-o să fiu supărat. Cu „piesa“ asta nu pot să am succes la toţi cei 31. „Piesa“ e ca o marfă, ca o pastă de dinţi, unii o apreciază, alţii – nu! Asta-i soarta oricărei „piese“. Dacă omului o să-i placă, foarte bine. Poate o să-şi găsească timp să-mi spună ceva. (Atunci, voi fi fericit.)

Am 31 de plicuri pentru 31 de oameni. Nu-i cunosc, nu mă cunosc. Dar trebuie să le trimit «piesa», cine ştie...

Tot scriind pe plicuri, am senzaţia că îmi scriu testamentul. Oare când se redactează un testament, de obicei? (Altă întrebare morbidă nu ţi-a venit?) După 50 de ani? După 60? Există vreun prag de vârstă? Când simţi că sfârşitul e aproape? Când îţi spune avocatul? Când te loveşte cancerul? Sau când consideri că eşti un om împlinit şi nu prea mai ai altceva de făcut?

Uite, ăsta ar fi testamentul meu: 31 de plicuri cu „piesa“ pentru 31 de necunoscuţi! Să le dau „piesa“. Ruptă din trupul meu, să le las câte o bucăţică de „carne“, trimisă prin poştă. Să ţină minte că Barbu le-a trimis o „moştenire“, carne din carnea lui. Să n-o pună nici la frigider, nici în bibliotecă, să facă ce vrea cu „carnea“... Adică, să nu mă uite! Asta vreau: să ştie că exist, că am fost, să nu mă uite când nu voi mai fi. Ce orgolios sunt, neuitarea!

Sunt oameni care fac azi multe fapte măreţe pe lumea asta. Pentru ei, pentru alţii. Eu scriu adrese, dedicaţii şi lipesc plicuri. Azi.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite