Livada mea cu vişini

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ultima zi a anului este la fel de apăsătoare ca Actul al IV-lea al piesei „Livada cu vişini“ de Cehov*. M-am obişnuit să citesc această piesă în ultima zi. Ştiu că n-am să înţeleg totul, dar încerc să învăţ cum să mă despart de anii mei.

Nu-mi este clar dacă toate personajele din „Livada cu vişini“ ştiu ce au de făcut în vieţile lor după ce vor părăsi moşia pierdută de Liobov Andreevna. Ea va pleca la Paris. Nu-i va fi uşor de trăit. Acelaşi sentiment îl trăiesc şi eu la cumpăna dintre ani. Cine spune că viaţa este uşoară? Negustorul Lopahin, noul proprietar al moşiei, pleacă la Harkov. „Am obosit stând degeaba. Nu pot fără muncă. Uite, nu mai ştiu ce să fac cu mâinile. Îmi atârnă de parcă n-ar mai fi ale mele...“ Mă uit la degetele mele. Trebui să muncesc. Trebuie să scriu (acest text) despre „livada mea“. N-aş putea trăi fără muncă. Trofimov, eternul student, îşi caută galoşii. El pleacă la Moscova ca să-şi reia cursurile la universitate. Dar nimeni nu-l crede. Câte lucruri nu mi-am propus şi eu să fac în noul an! Dar ştiu că nu le voi face. Din neputinţă. Trofimov este încrezător în viitor: „Omenirea merge spre adevărul cel mai înalt, spre cea mai înaltă fericire din câte există – şi eu sunt în primele rânduri“. Da, Piotr Sergheevici Trofimov, şi eu cred la fel, lumea merge spre fericire, dar eu nu sunt în primele rânduri. Gaev, fratele moşieriţei Liobov Andreevna, a primit o slujbă la o bancă, bine plătită, dar gândul îi este la biliard. Şi eu mă gândesc la un bridge cu prietenii, un bridge până-n zori, dar prietenii mei au uitat cum se ţine punctajul şi n-au chef să-l caute pe Google. Pe Pişcik, moşierul înglodat în datorii, l-a lovit norocul: nişte englezi i-au cumpărat un teren cu pământ argilos, s-a umplut de bani şi aleargă să-şi plătească vechile datorii. Şi eu voi face la fel: o să-mi plătesc impozitul pe venit, CAS, CASS şi-mi voi achita facturile la utilităţi. Tânărul servitor Iaşa o va urma pe Liobov Andreevna: „Vive la France! Nu-i de mine pe meleagurile astea!... Nu pot trăi aici!“ Dacă aş avea vârsta lui Iaşa, aş lua primul taxi spre Aeroportul Otopeni. Guvernanta Charlotta, Varia şi Ania, fiica adoptivă, respectiv fiica moşieriţei, îmi par cele mai dezorientate personaje. Confuzia mă stăpâneşte şi pe mine. Dacă aş ştii cu adevărat care mi-e drumul! Bietul Firs, bătrânul servitor, este uitat bolnav în casa pustie, după plecare tuturor. Pe câţi oameni nu i-am uitat printre „vişinii din livada mea“? Nici măcar un telefon nu mă obosesc să le mai dau, să-i întreb de sănătate!

Câte lucruri nu mi-am propus şi eu să fac în noul an! Dar ştiu că nu le voi face. Din neputinţă.

Şi peste această lume se înalţă „zgomotul asurzitor al toporului, care loveşte un pom“. Zgomotul ăsta mă sperie în fiecare an, când ajung la finalul piesei „Livada cu vişini“. Un alt an din viaţa mea a fost retezat! Privesc în urmă la fel ca Liubov Andreevna: „Acum privesc toate astea cu atâta lăcomie, cu atâta duioşie...“ 

Noul An a venit. Strig şi eu alături de Trofimov: „Viaţă nouă, te salutăm!“ Parcă nu mai aud „zgomotul asurzitor al toporului“. Sau nu mai vreau să-l aud. O altă livadă cu vişini înfloreşte în viaţa mea.

* „Teatru“, A.P. Cehov, traducere de Moni Ghelerter şi R. Teculescu, Ed. Gramar, 2008.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite