Memorie salvată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mă număr printre fericiţii spectatori ce au avut ocazia să vadă spectacolul cu Noul locatar înscenat de Tompa Gábor în anul 2004, la Northern Stage Ensemble din Newcastle. Prilejul mi-a fost oferit de prezenţa montării în România, într-una dintre cele mai consistente ediţii ale Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Spectacolul de atunci mi-a amintit de un altul, datorat aceluiaşi regizor. Cel cu Cântăreaţa cheală de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, moment de referinţă pentru istoria montărilor în România a scrierilor ionesciene. Despre Cântăreaţa cheală din 1992 s-a spus că e un spectacol ce ar funcţiona asemenea unui ceas elveţian. S-a mai spus că ar fi dovada că se poate obţine perfecţiunea în teatru. Cântăreaţa cheală de la Cluj era Ionesco în stare pură, la fel cum a fost câţiva ani mai târziu montarea cu Scaunele de la Teatrul German de Stat din Timişoara în regia lui Victor Ioan Frunză.

Ionesco în stare pură, spuneam şi scriam din nou în 2004, încercând să surprind, în cronica publicată în revista Familia, inefabilul Noului locatar scoţian. Spectacolul scoţian mi s-a părut unul extrem de viu, în ciuda faptului că vorbea despre operaţii pregătitoare pentru despărţirea de viaţă. El mi-a părut deopotrivă şi exemplar prin caracterul său de demonstraţie firească a posibilităţii colaborării impecabile dintre regizor, actori, semnatarul decorului şi autoarea costumelor. Totul era fără cusur în montarea de la Newcastle. De la caracterul limpede, tranşant al lecturii la capacitatea regizorului de a gestiona  timpul şi spaţiul scenic. De la măiestria generării de crescendouri la abilitatea de a impune pe neaşteptate limpeziri şi pauze, devenite surse de noi energii. Altfel spus, de a alterna nodurile cu catalizele. De la jocul actoricesc fundamentat pe contrapunctul inteligent şi măsurat, condus pe nesimţite către raporturile de tip antagonic, fapt vizibil îndeosebi în relaţia de contrarietate şi de excludere dintre Noul locatar şi Portăreasă, la calitatea alternanţei fragmentelor alese spre a servi drept ilustraţie muzicală. O ilustraţie în care uverturi, arii, duete sau terţete din opere celebre, cel mai adesea năvalnice, acaparatoare, erau, pe neaşteptate, substituite de calme, învăluitoare extrase din Nocturnele chopiniene. De la felul în care eclerajul valoriza elementele de decor în creştere măsurată, progresivă. Un decor conceput în gri, alb, albastru şi negru, la costumele, în special lodenul verde-gălbui, demodat, purtat de Noul locatar şi la care acesta nu a renunţat pe toată durata spectacolului. Lodenul şi absenţa oricărei mimici erau mărcile lui de înregistrare. Impecabil era felul în care Tompa Gábor şi colaboratorii lui de atunci, actorul Francisco Alfonsin, distribuit în rolul principal, şi partenerii săi de scenă, ca şi Helmut Stűrmer şi Corina Grămoşteanu, creatorul decorului, respectiv al costumelor, izbuteau să zămislească atmosfera de stranietate metamorfozată în mister şi decontată în absurd ce făceau ca Noul locatar să fie unul de mare excepţie.

image

Francisco Alfonsin, Gabriel Răuţă şi Ion Grosu, în spectacolul „Noul locatar” FOTO Mihaela Marin

Toate acestea creau premisele ca montarea  aceea, văzută de mine în urmă cu zece ani, să devină una de tip lecţie. O lecţie despre montarea pieselor lui Ionesco, dar mai ales o lecţie de iubire pentru teatrul absurdului. Un gen de teatru care are în Tompa Gábor specialistul ideal. Dar şi adoratorul absolut. Ceea ce a făcut, a creat Tompa înainte şi după 2004 a demonstrat că regizorul clujean, artist cu o impresionantă carieră internaţională în configurarea căreia înscenarea scrierilor absurdului a fost jalon de bază, e un legatar admirabil al pieselor, dar şi al spiritului lui Ionesco şi Beckett. Dramaturgi pe care i-a montat din 1990 încoace cu o consecvenţă fără egal, dar şi cu o dragoste aidoma. Dragoste afirmată deschis, dar şi cât se poate de rafinat şi de discret, de altfel, în spectacolul cu Noul locatar prin aducerea în scenă a portretelor acestora, cel al autorului Sfârşitului de partid fiind asociat cu o gravură ai cărei protagonişti erau Don Quijote şi Sancho Panza.

Lecţia aceea din 2004 a fost, fără doar şi poate, imortalizată, pe bandă video. O operaţiune devenită comună, dar şi o încercare de salvare a memoriei teatrului indiscutabil necesară, dar fatalmente incompletă. Era nevoie de ceva în plus. Era nevoie de o memorie concentrată şi exprimată prin viaţă. Iar acest „în plus”, petrecut sub semnul firescului, dar şi al înnoirii se săvârşeşte în anul de graţie 2014 la Teatrul „Nottara” din Bucureşti.

Fără doar şi poate, nu greşesc cei ce afirmă că aici, în Teatrul de pe Bulevard, Tompa re-creeză spectacolul de acum 10 ani. Argumentele lor sunt numeroase şi inatacabile. Caietul de regie e aidoma celui din 2004, concepţia fundamentală a montării e neschimbată, interpretul Noului locatar e acelaşi, excepţionalul actor Francisco Alfonsin joacă iarăşi impecabil, e din nou un Buster Keaton al scenei. Helmut Stűrmer şi Corina Grămoşteanu nu au schimbat o iotă din decorul şi costumele de la montarea-princeps, comentariul muzical şi eclerajul de acum le citează fără nici cea mai mică abatere pe cele de odinioară.

image

Ion Grosu, Francisco Alfonsin şi Gabriel Răuţă, în „Noul locatar”, la Teatrul Nottara FOTO Mihaela Marin

Şi, cu toate acestea, cred că e nedrept şi profund greşit să spui şi să scrii că Noul locatar de la „Nottara” ar fi o copie la indigo a spectacolului creat în urmă cu un deceniu la Newcastle. Nedrept, greşit şi jignitor în primul rând la adresa interpreţilor. Fără doar şi poate, actorul Francisco Alfonsin e întruchiparea omenească a rigorii. Rosteşte la fel de detaşat de datele elementarei umanităţi puţinele replici scrise de Ionesco pentru personajul ce i-a fost încredinţat. Din aceste replici, esenţiale sunt ordinele- there, all around, là, acolo-  simple deictice cum spun lingviştii- adresate hamalilor. Se prea poate ca eu să fi trăit o iluzie, dar impresia mea a fost că, în ciuda rigorii deja menţionate, Francisco Alfonsin a creat la Bucureşti un nou locatar ceva mai straniu, mai defectiv de umanitate, mai însingurat, mai provocator de înfiorări decât cel de la Newcastle. Ada Navrot îşi pune semnătura aurită pe imaginea unei Portărese (o apariţie recurentă în scrierile ionesciene) mai mult decât locvace, agresivă de-a dreptul, clovnescă (personajul apare grimat). O păpuşă cu mecanism ce intră pe geam în locuinţa goală ce îşi aşteaptă noul proprietar. O păpuşă pe care acesta o goneşte fiindcă prezenţa ei îi agresează intimitatea. Dar şi  pentru că Portăreasa ar consuma ceva din spaţiul pe care acesta îl va ocupa cu o sete demenţială cu noi şi noi obiecte de mobilier, ba împachetate, ba despachetate, ba comic de mici, ba din ce în ce în ce mai masive, ba cu propria valiză în formă de cutie de violoncel. Valiză din care, la un moment dat, va fi scoasă şi o bucată de frânghie. Gonită fiind deoarece l-ar împiedica pe straniul proprietar în reuşita operaţie de reificare, Portăreasa încearcă totuşi mici şi neizbutite proteste, eşuate reveniri. Consumate fie aievea, fie pe film, încercând să opună propriul ei absurd domestic absurdului înspăimântător al noului locatar.

Demne de semnalat şi demne de stimă sunt şi performanţele actorilor Ion Grosu şi Gabriel Răuţă în rolurile celor doi hamali. Oameni care, executând dispoziţiile celui ce i-a angajat, nu doar că se încovoaie sub ochii noştri (există, de altminteri în montare o obsesie a concavului, o cultură a acestuia), ci se şi despart la vedere de omenescul lor iniţial.

image

Francisco Alfonsin, Ion Grosu şi Ada Navrot, în spectacolul „Noul locatar” FOTO Mihaela Marin

Spectacolul de la „Nottara” salvează, aşadar, cu bravură şi cu indiscutabile merite estetice o parte din memoria teatrului. Salvarea e provizorie, desigur. Va dura doar atâta vreme cât montarea se va afla în repertoriul activ al Teatrului. Dar şi aşa, salvarea aceasta mi se pare una ce merită salutată şi omagiată. Ea coincide cu întărirea convingerii că Teatrul de pe Bulevard a regăsit calea cea bună. Totul e să vrei să observi fenomenul şi să ai onestitatea de a-l consemna ca atare.                   

Teatrul Nottara din Bucureşti- NOUL LOCATAR de Eugène Ionesco;

Traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi;

Un spectacol de Tompa Gábor;

Asistenţă de regie: Mirela Sandu;

Decorul: Helmut Stűrmer;

Costumele: Corina Grămoşteanu;

Cu: Francisco Alfonsin, Ada Navrot, Ion Grosu, Gabriel Răuţă;

Data reprezentaţiei: 15 octombrie 2014

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite