O confesiune
La începutul anilor ’80, atunci când mi-am făcut eu debutul în critica de teatru, ajutat de Mira Iosif de la revista „Teatrul“, şi, mai apoi, de Dumitru Chirilă de la „Familia“, de Ion Cocora de la „Tribuna“ şi, desigur, de fosta mea profesoară de la Filologia clujeană, regretata Maria Vodă Căpuşan, domeniul era dominat de personalitatea copleşitoare a lui Valentin Silvestru.
Desigur, omul nu era perfect, avea nenumărate parti-pris-uri, idiosincrazii, nu admitea să fie contrazis de nimeni, adesea autoritatea i se transforma în forme mai mult sau mai puţin pronunţate forme de autoritarism, scria umor (vă mai amintiţi de Poşta veselă?) dar nu accepta ca cineva să glumească pe seama lui. Dincolo de toate acestea rămâne certitudinea că ceea ce a construit el într-o viaţă aproape în întregime dedicată teatrului rămâne, se dovedeşte durabil şi, iată, până azi, inegalabil. Chiar dacă, indiscutabil, condiţiile în care îşi exercită astăzi profesia criticii de teatru sunt considerabil altele.
Era firesc, aşadar, să aştept cu emoţie momentul întâlnirii cu Valentin Silvestru. Când a venit şi clipa aceea, cel care era numit şi ironic, şi cu respect, dar şi cu teamă ayatolahul, mi-a dat un sfat pe care nu l-am uitat toată viaţă. „Domnule Morariu, să nu te bucuri niciodată la gândul că ai avea relaţii bune cu toţi cei ce activează în teatru. Ar fi un semn că nu eşti cu adevărat critic. Dacă toată lumea, de la portarul la directorul Teatrului, te va saluta cu simulat respect, atunci să ştii că nu e deloc bine“. Nu i-am uitat niciodată sfatul, la fel cum nu am uitat nici bucuria încercată în clipa în care domnul Silvestru m-a invitat să colaborez la România literară.
Trăiesc şi scriu de o viaţă la Oradea. Firesc, aşadar, să nu îmi fi scăpat nici o premieră a Teatrului din localitate. Cred că din 1984 încoace le-am consemnat cam pe toate. Şi chiar şi atunci când, preţ de vreo şase ani, am fost, în regim de cumul de funcţii, secretar literar al Secţiei române, am rămas critic în spirit şi nu am uitat de vorbele domnului Silvestru. Am avut cu cei de la Oradea ceea ce în cartea Ora 19,30 (Editura Eminescu, Bucureşti, 1983) Valentin Silvestru numeşte „relaţii de complementaritate şi de contrarietate“. Am produs supărări nefiind blând şi nici împăciuitorist, aşa cum se aşteptau ori credeau unii că ar fi trebuit să fiu că doar sunt din partea locului. Cred că am produs şi bucurii. Atunci când ele erau rezultatul bucuriilor venite dinspre ceea ce vedeam că se petrece pe scenă. Am încercat, pe cât posibil, să nu replic la impoliteţe, jigniri şi alte cele, tot la fel cum m-am străduit să nu comit nedreptăţi ori să plătesc poliţe. Doamne, cât ar fi fost de simplu! Au existat chiar şi momente de criză. Au trecut. Nu am socotit vreodată că criticul ar trebui să fie un fel de Buster Keaton, că nu ar avea voie să fie prieten cu actorii, însă prieteniile erau uitate în clipa în care treceam la scrierea cronicii. Reacţiile de după apariţia acesteia au fost semne ale autenticităţii prieteniei.
Relaţiile mele cu Teatrul „Regina Maria“ din Oradea trec astăzi prin ceea ce se cheamă un moment de criză. Nu socotesc deloc că Teatrul ar parcurge o perioadă fastă. Interimatul prelungit şi ilegal de la conducerea lui se decontează, confirmând astfel spusele lui Mihail Sebastian pe această temă. Nu mi se pare nici o clipă că cei care se află astăzi în fruntea respectivei instituţii de cultură ar avea abilităţile necesare pentru această funcţie. În loc să continue cele începute, au preferat să nege şi să distrugă. Au aruncat la coşul de gunoi proiecte, au căutat în mare grabă alte oferte, şi-au angajat prietenii recurgând la artificii administrative.
Fireşte, am amendat cu argumente spectacolele pe care le-am socotit malformate, nereuşite. Reacţia? Am devenit ceea ce se cheamă persona non grata. Nu mai sunt invitat la premiere. Echipa care se face că ar conduce azi Teatrul din Oradea mi-a decretat moartea civilă. Nu-i nimic. Nu am nevoie de invitaţii de protocol. Pot să ajung la spectacole trecând şi pe la casa de bilete. Cu speranţa că în sală mă aşteaptă lucruri bune.
Comentariu apărut iniţial în nr. 445 (2-8 aprilie/2019) al revistei săptămânale de teatru Yorick
Se încarcă comentariile...
