O Mare Doamnă a Teatrului românesc

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În „Ura din ochii vulpii – romanul unei mari dezamăgiri“ e vorba de Teatrul Mic - am schiţat sub numele Marea Dirijoare portretul doamnei profesor universitar doctor Cătălina Buzoianu, Marea Doamnă a Teatrului românesc, omagiată zilele acestea la împlinirea vârstei de 80 de ani:

„Strălucit dotată, cu o inteligenţă agresivă sclipitoare, cu o sensibilitate aproape bolnăvicioasă, dar de un rafinament cu adevărat aristocratic, Marea Dirijoare învinsese greu, sub povara unei sărăcii cumplite, copilăria şi primii ani ai tinereţii, îmbătată tot timpul, altfel în secret, de patima teatrului şi a reprezentării scenice a fiecărui detaliu al vieţii de toate zilele, capabilă să picteze necontenit baroc, dar şi rafaelit chiar şi saboţii părăsiţi într-o bucătărie mizeră, sleiţi de purtare de către o slujnică pedepsită să se supună o viaţă întreagă statutului de servitoare, fără altă perspectivă.

Marea Dirijoare izbutise să acceadă în primul an al ieşirii din adolescenţă la rangul de slujbaşă amatoare într-un teatru de păpuşi recent înfiinţat, într-un oraş din zona cunoscută ironic drept locul unde harta ţării se agăţa în cui; fusese poate prima victorie a ei în bătălia cumplită, şi nu mă feresc de cuvânt, dusă până la succesul care avea să o consacre pe Marea Dirijoare drept unul dintre cei mai de seamă regizori ai timpului său şi să fie înscrisă de la egal la egal, şi după părerea mea de azi, în florilegiul din care făceau parte Strehler, de la Piccolo Teatro la Milano, Peter Brook, la Royal Shakespeare Company, la Londra, şi bineînţeles, la Paris, Jean Louis Barrault, la Teatrul Odeon.

Pe Sărindar venise la chemarea mea, cucerit de amploarea spectacolelor pe care le impusese în provincie, două sau trei, în oraşe de frontieră, cu excepţia unuia care atrăgea în chip absolut atenţia şi prin autoritatea şi legenda acordate primei scene cronologic naţionale.

Sosită astfel pe Sărindar eliberată de raniţa unei biografii dramatice, se afla dintr-odată la direcţia artistică, mai exact regizorală, a unei scene care debuta sub semnul lozincii lansate de mine atunci: Se poate! Se poate cuceri victoria în lupta cea mai grea în aşa-zisul socialism, cu inerţia. Sub această lozincă a debutat Teatrul din Sărindar, care avea să fie considerat, după treisprezece ani de succese, drept „unul dintre nucleele de rezistenţă spirituală şi politică - de ce nu ?! - ale Bucureştilor amorţiţi în penurie, frig şi disperare cetăţenească!“, cum scrisese un romancier din rangul întâi, atunci, al prozei româneşti.

Pe Sărindar, Cătălina Buzoianu a semnat, strălucind tot mai mult de la un spectacol la altul şi cucerind astfel tot publicul românesc, mai ales tânăr al timpului, din Bucureşti şi din ţară:

Efectul razelor Gamma asupra anemonelor“ cu Olga Tudorache în rolul principal şi trei studente de la Institutul de Teatru, „Să-i îmbrăcăm pe cei goi“ de Pirandello cu Ştefan Iordache şi Valeria Seciu, aduşi atunci de mine la Teatrul Mic şi pe care Ea i-a dus la glorie, „Ca frunza dudului din Rai“ de Dumitru Radu Popescu, o satiră fără niciun menajament la adresa regimului totalitar în care trăiam, celebrul „Maestrul şi Margareta“, tot cu Ştefan Iordache şi Valeria Seciu şi până la urmă cu toată trupa devenită simbolic „cei de la Teatrul Mic“, spectacol distins cu Premiul I la BITEF la Belgrad, filmat şi transmis apoi de multe televiziuni europene, realizat pentru prima dată în lume în Bucureşti cu zece ani înaintea Teatrului Taganka de la Moscova, care avea să o trimită să-l vadă din perspectiva rolului Margareta pe vedeta mondială de teatru şi film Alla Demidova, aceea care la sfârşitul reprezentaţiei de la Bucureşti s-a urcat pe scenă, a îngenunchiat în faţa Valeriei Seciu şi i-a sărutat mâna, „Sub cerul înstelat“, tot cu Ştefan Iordache şi Valeria Seciu, apoi „Ivona principesa Burgundiei“ de Gombrowicz cu tineretul trupei, „Nişte ţărani“, de asemenea în dramatizarea Ei şi iarăşi în rol principal cu Valeria Seciu şi Ştefan Iordache şi bineînţeles cu Mitică Popescu şi Carmen Galin şi atât de tinerii Rodica Negrea şi Dinu Manolache, spectacol jucat 9 ani cu casa închisă pe Sărindar şi în ţară, în Naţionalele din Timişoara şi Iaşi şi Cluj, cu cordoane de miliţie în jurul edificiilor, când la Cluj organizatorii au pus - culmea! – furtunele de apă ca să stăvilească asaltul publicului, poate cel mai savant caligrafic spectacol al Ei în compania scenografului Mihai Mădescu şi, în sfârşit, împotriva voinţei EiDoamna cu camelii“ în propria dramatizare, încoronând colaborarea cu Valeria Seciu, reprezentaţie al cărei final muzical a însemnat „Adio del passato“ şi despărţirea noastră, deşi - dincolo de orice avataruri – sorbisem împreună licoarea din cupa gloriei pe Sărindar.

Au urmat fireşte, pe alte scene, de neuitat reprezentaţii semnate Cătălina Buzoianu, venind să îmbogăţească portretul Marei Doamne a Teatrului românesc din ultima jumătate a veacului XX şi începutul celui de al XXI-lea.

La mulţi ani, Cătălina Buzoianu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite