Prin festivaluri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Suntem în plin anotimp al festivalurilor de teatru. Şi cu toate că ele reprezintă înainte -sau măcar aşa ar trebui să fie - sărbători ale comunităţilor care le finanţează - astfel de manifestări de cultură teatrală sunt şi pentru critic prilej de completare a unor lacune. Adesea, chiar motive de bucurie.

Comentez în cele ce urmează două montări. Prima - cea cu O mie de motive - a fost văzută cu ocazia Bacău Fest Monodrame, cea de-a doua cu Jurnal de România în zilele recent încheiatei ediţii a cincea a Festivalului Internaţional de Teatru Nou de la Arad

1. O mie, un milion de motive

Pe vremea când eu mergeam la şcoală şi urmam de voie, de nevoie, cursuri de marxism-leninism,- sigur, eminamente de nevoie, dar asta e cu totul altă discuţie- profesorii ne spuneau că problema fundamentală a filosofiei ar fi aceea a raportului dintre materie şi conştiinţă. Pentru ca mai apoi să ni se spună că de când există pe această lume filosofii, respectivii şi-au pus aceeaşi întrebare - ce este viaţa şi dacă merită trăită.

image

Monodrama lui Duncan McMillan 1000 de motive este construită exact pe această temă. În formula teatrului la persoana întâi eroul ei caută şi găseşte nu doar o mie, ci un milion, un miliard de motive pentru a formula un răspuns afirmativ. O face la felurite vârste, provocat de repetatele tentative de suicid ale mamei sale, o face chiar şi după a treia tentativă, de data asta „reuşită”, de a părăsi această lume a celei ce i-a dat viaţă. O face pentru el, pentru propriul său tată, şi unul, şi celălalt ajunşi la moment de cumpănă, o face pentru întreaga lume. O face pentru spectatorii care au venit la teatru şi care trebuie convinşi că merită să îţi sacrifici două ore din viaţa ta, fie ea nenorocită, ori, dimpotrivă, mustind de fericire, spre a sta faţă în faţă cu un actor. Cu unul singur. Care îţi poate face chiar surpriza de a intra în dialog cu tine, de a te pofti să îi fii partener, să joci rolul tatălui ori al unui câine, rolul unei profesoare strălucite, fascinante, trendy, altfel decât ceilalţi dascăli, care îţi solicită să îţi spui părerea despre Robinson Crusoe, adică să dovedeşti că ai citit cartea. Ori să îţi reaminteşti muzici frumoase, din anii 70-80 ai veacului trecut, care sunau- ţi se spune - mult mai bine când erau „trase” pe discuri de vinil.

image

Duncan McMillan se bucură deja de o oarecare notorietate în spaţiul teatral românesc. Piesa lui intitulată Lungs a fost montată de vreo trei ori, în moduri felurite, în trei Teatre din România, la Bucureşti, Târgu Mureş şi Râmnicu Vâlcea. Piesa 1000 de motive, scrierea pe care au tradus-o Florin Piersic jr. şi Horia Suru, regizată de Horia Suru şi jucată de Florin Piersic jr. la Teatrul Point din Bucureşti, este ideală pentru un recital de zile mari al unui actor stăpân pe tainele profesiei, cu şarm şi cu charismă, care are mai presus de toate capacitatea de a ţine în mână preţ de aproape două ore o întreagă sală, de a-i face pe cei ce au plătit un bilet ca să îl vadă nu doar să spună la sfârşit că merită, ci pe parcursul reprezentaţiei să respire în acelaşi ritm cu el şi să îi înlăture astfel performerului senzaţia de primejdie şi de însingurare.

image

Sigur, Florin Piersic jr. are experienţa monodramei, a one man show-ului. A jucat în nenumărate astfel de spectacole de-a lungul carierei sale, dar parcă niciodată până acum, până la 1000 de motive, nu a mai atins gradul de profesionalitate, de comunicare intimă cu sala din Sex, drugs & rock and roll. Un spectacol ce i-a adus celebritatea şi consacrarea, deşi eu personal nu îl voi uita vreodată pe tânărul debutant din spectacolul de absolvenţă Pe cheiul de Vest, în regia lui Felix Alexa. E atâta căldură, atâta umanitate, musteşte de sinceritate spectacolul cu 1000 de motive, nimic nu e fals în intimitatea şi desfăşurarea lui, nu se îngroaşă nici o trăire, nu se strigă, nu se tropăie, nu se dă din mâini degeaba, ilustraţia muzicală e atât de bună, e parte din jocul lui Florin Piersic jr. încât însuşi faptul că ai avut şansa de a vedea o astfel de montare te încurajează să treci peste cine ştie ce problemă majoră apărută în cursul zilei şi să spui că merită să mergi mai departe.

Teatrul Point din Bucureşti- O MIE DE MOTIVE de Duncan McMillan; Traducerea: Florin Piersic jr. şi Horia Suru; Regia: Horia Suru; Cu: Florin Piersic jr.; Data reprezentaţiei: 25 aprilie 2017

2. Cum văd şi cum simt artiştii

Spectacolul Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, semnat regizoral de Carmen Lidia Vidu la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe este, din câte se pare, doar o parte dintr-un proiect teatral mai amplu.

Conform planurilor regizoarei, alte şi alte episoade ar urma să fie realizate în alte Teatre din România, rolul lor fiind acela de a aduce pe scenă interesante diagnoze, fotograme, personale imagini ori luări de puls ale unor localităţi din ţară unde există teatre profesioniste şi oameni care le dau consistenţă. Nimeni alţii decât actorii.

image

Ce sunt de fapt actorii? Sigur, o ştim încă de la Shakespeare- cronici vii şi prescurtate ale timpurilor în care trăiesc. Sunt oameni ca orişicare alţii, dar care, spre a-şi face bine meseria, trebuie să aibă un mai acut simţ al observaţiei decât media, ceva mai multă sensibilitate (nu, nu am de gând să revin acum la dezbaterile pe tema celebrului Paradox al lui Diderot), o capacitate de reflecţie mult mai profundă şi mai îmbelşugată decât cea a oamenilor obişnuiţi. Sunt oameni care meditează asupra a ceea ce li se întâmplă lor şi celor care îi înconjoară.

Spre a-şi putea face meseria actorii au nevoie de un teatru, de colegi, de ceea ce se numeşte, funcţionăreşte, rece, în termeni administrativ-contabili colectiv. Un colectiv care aspiră să devină trupă. Viaţa, o întâmplare, o decizie adânc cumpănită sau, dimpotrivă, luată peste noapte, o ofertă de muncă, dorinţa de a răspunde unei provocări profesionale, voinţa de a-şi pune la încercare capacităţile profesionale, aptitudinile de a rezista într-un alt loc decât cel ce le era familiar, prietenos, care însemna până atunci acasă i-a reunit pe actorii Elena Popa, pe Alexandrina I. Costea, pe Daniel Rizea, pe Costi Apostol, pe Ion Fiscuteanu jr, şi pe Sebastian Marina la Sfântu Gheorghe, acolo unde fiinţează Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe.

image

Cei şase provin din localităţi şi şcoli de teatru diferite, unii sunt foarte tineri, la început de profesie, alţii pot spune doar că sunt încă tineri căci se apropie vertiginos, dacă nu cumva au şi atins vârsta de 40 de ani. Regizoarea Carmen Lidia Vidu i-a invitat pe toţi cei şase să aştearnă pe hârtie câte o mărturisire. Despre cum au ajuns la Sfântu Gheorghe, cum au trăit, cum trăiesc, cum rezistă acolo, cum au simţit şi simt oraşul din perspectiva profesiei, dar şi din condiţia de minoritari care nu ştiu ungureşte, despre crizele traversate, fie ele personale sau colective. Mai departe, Baji Vetró şi Levente Vargyaşi au creat conceptul foto-video al montării, iar Luiza Zan şi Bence Kónyai-Ütö au scris muzica de spectacol.

image

Aşa s-a născut şi aşa se joacă Jurnal de România. Sfântu Gheorghe care este un altfel de Artists talk. Văd în spectacolul de la Sfântu Gheorghe o foarte bună ilustrare, nu demonstrativă, nu făcută din dorinţa de a fi cu orice preţ trendy a ceea ce înseamnă tehnicile colaborative în teatrul de azi. Şi un motiv ca regizoarea să îşi continue demersul.

Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe- JURNAL DE ROMÂNIA. SFÂNTU GHEORGHE- Regia- Carmen Lidia Vidu- Foto/video-Baji Vetrö, Levente Vargyasi, Muzica- Luiza Zan Bence Kónya -Ütö, Costumele- Raluca Alexandrescu. Cu-Elena Popa, Alexandrina I. Costea, Daniel Rizea, Costi Apostol, Ion Fiscuteanu jr, Sebastian Marina- Data reprezentaţiei- 7 mai 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite