Străin în lumea personajelor-mască
0
Într-o cronică pe care am consacrat-o spectacolului intitulat Kafka, 5 vise de la Teatrul “Odeon” din Bucureşti, spectacol în a cărui gramatică regizorul Dragoş Galgoţiu amesteca, din păcate destul de imprecis şi cam fără măsură, felurite fragmente din marile proze ale celebrului autor de origine cehă, îmi exprimam bucuria că îl vedem pe scenă pe Kafka.
Dar şi mirarea, cumva şi dezamăgirea, că nimănui, nici unui director de scenă din România, nu îi trece prin cap ideea de a monta unica lui piesă de teatru.
Care, întâmplător sau nu, a avut premiera pariziană, postumă, cam în acelaşi timp, în care în Capitala Franţei, se juca, la început fără să beneficieze de o foarte bună primire la public, Cântăreaţa cheală a lui Ionesco. Un dramaturg pentru care Mihaela Panainte, cea care împreună cu Daniel Ilea a întocmit dramatizarea romanului Procesul, montat în regia ei pe scena mare a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, are o vădită preferinţă. Dovadă stând faptul că dintre scrierile lui a montat deja Scaunele, Delir în doi, în trei, în câţi vreţi... şi Noul locatar.
Optând acum pentru Procesul, Mihaela Panainte se arată consecventă cu sine însăşi. Căci indiferent de faptul că a pus în scenă (de fapt la Salina Turda) Iona lui Sorescu, Noul locatar la Teatrul Municipal din Turda ori Noul locatar la Baia Mare, dar şi superba Cartea Bătrânilor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca (un spectacol pe nedrept cam nebăgat în seamă de curatori de festivaluri, de critici sau de jurii), regizoarea este preocupată de ceea ce Camil Petrescu numea “răscolirea problematică”. De marile enigme ale vieţii, de sensul existenţei. De absurdul care ne înconjoară şi pe care îl realizăm aşa, dintr-o dată, pe nepusă masă.
Asemenea lui Meursault, personajul lui Camus din Străinul, Josef K duce o existenţă perfect cronometrată. Unii i-ar spune ternă. O existenţă care pe el îl mulţumeşte. În absolută concordanţă cu statutul lui social de procurist la Bancă. Existenţă în care fiecare zi începe regulat, nedezminţit, cu micul dejun servit de doamna Grubach. Şi în care fiecare zi este egală cu sine.
Iată însă că într-o zi totul se schimbă. Şi nu oricum. Fraza incipit, conţinând discret vocea auctorială, ne avertizează că tot ceea ce se va întâmpla de acum încolo va fi de domeniul nefirescului, arbitrariului, absurdului, Căci ce poate fi normal când porneşte de la o calomnie? “Pe Josef K îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat”. Absurdul din Procesul este unul încă şi mai apăsat decât cel din Străinul fiindcă lui Meursault i se putuse măcar pune în sarcina vina de a nu fi plâns lângă catafalcul mamei sale.
De aici acolo, din momentul arestării care nici ea nu este aşa cum ar trebui, cum s-ar cuveni, conform regulilor sociale acceptate de Josef K căci lui i se permite să meargă zilnic la serviciu, să aibă pe mai departe colegi, să ducă o viaţă care ar lăsa impresia de normalitate, să aibă parte de un proces cu termene imprecise, negociabil, repetabil, începe calvarul lui Josef K. Prezentat în montare asemenea unui coşmar negru. Cu oameni îmbrăcaţi în negru.
În spectacolul clujean, Mihaela Panainte are meritul de a fi identificat nenumărate procedee menite a evidenţia tot mai acuta, mai apăsata şi fizic, şi moral, plonjare în absurd a lui Josef K. Interpretat la înalte cote de profesionalism de Ionuţ Caras (aici actorul face un rol de mâna întâi, care se cuvine pus alături de cele anterioare din Revizorul, din Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului ori din Clasa noastră). Personajului jucat de Ionuţ Caras trebuie să i se surpe convingerea că are “o identitate precisă”, aflată în contradicţie cu toţi ceilalţi, cu cei care îl înconjoară, care nu sunt decât nişte personaje-mască. Aşa cum sunt şi măştile plasate în decorul metalic, cu nenumărate (sugerate) cuşti (într-una din ele cade până la urmă Josef K) creat de Helmut Stürmer.
Falşii oameni din Procesul, indiferent că se numesc Leni, Fetiţa, avocatul Huld, Block, domnişoara Bürstner, Unchiul, Kullich, Titorelli, că au îndeletniciri precise (avocaţi, pictori, proprietărese, studenţi, şefi de birou), că mimează moralitatea sunt grimaţi, vorbesc ciudat, au intonaţii bizare, se mişcă fantomatic. Sunt siguri pe ei, băţoşi dar parcă numai spre a se frânge deodată (excelentă contribuţia adusă la spectacol coregrafia lui Enikö Györgyjakab). Cu toţii produc sau sunt înconjuraţi de sunete ciudate (în privinţa sunetelor în teatru şi a funcţiei lor în relaţie cu spectatorii Mihaela Panainte are o opinie fermă, rezumată într-un interviu care poate fi citit pe Liternet, teorie bine potenţată în spectacol de muzica de scenă compusă de Şerban Ursachi).
De aici, din caracterul devidat de identitate, de convingeri, de umanitate, mai mult ca sigur şi decizia regizoarei de a încredinţa fiecărui interpret (cu excepţia lui Ionuţ Caras, desigur) mai multe roluri. Primesc sarcini actoriceşti nu tocmai simple, îndeplinite remarcabil Cristian Grosu (foarte bun şi în Titorelli, şi în Aprodul Curţii), Matei Rotaru (mi-a plăcut îndeosebi în avocatul Huld), Adrian Cucu (lăudabil în Block), Anca Hanu (surprinzătoare, exactă, riguroasă în toate cele trei ipostaze), Radu Lărgeanu (bun şi în Unchiul, şi în Paznicul Franz), Elena Ivanca (cu rezultate notabile într-un cvasi contre-emploi în rolul Doamna Grubach), Angelica Nicoară (precisă în Spălătoreasa, în Fetiţa 2 dar şi în Kullich), Cristian Rigman (un bun crochiu de personaj în Studentul), Mihai –Florian Niţu (bine desenat Şeful de birou).
Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- PROCESUL – dramatizare de Mihaela Panainte şi Daniel Ilea după romanul lui Franz Kafka; Traducerea: Gelu Naum; Regia: Mihaela Panainte; Scenografia: Helmut Stürmer; Muzica: Şerban Ursachi; Coregrafia: Enikö Györgyjakab; Cu: Ionuţ Caras, Cristian Grosu, Patricia Brad, Matei Rotaru, Adrian Cucu, Anca Hanu, Radu Lărgeanu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Cristian Rigman, Mihai- Florian Niţu; Data premierei: 29 aprilie 2017
Se încarcă comentariile...
