Teatru adevărat - emoţie, bucurie şi tristeţe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Castingul dracului, spectacol montat în anul 2014 de regizorul Radu Afrim la Teatrul Naţional din Târgu Mureş - Compania Tompa Miklós -, dădea expresie interesului unuia dintre cei mai importanţi creatori de care dispune la ora actuală scena românească pentru înnoirea mijloacelor lui de exprimare.

Afrim se arăta în acel moment profund şi cu un rezultat notabil interesat de ceea ce se cheamă cam savant şi niţel monstruos lingvistic tehnicile colaborative. Scenariul dramatic era reprezentat de o creaţie colectivă căreia Radu Afrim îi dăduse coerenţă, unitate, în a cărei operaţiune de articulare finală aproape că îşi asumase rolul de dramaturg. În sensul în care înţeleg termenul profesioniştii teatrului german, de pildă. Spectacolul, o comedie cum nu se poate mai afrimiană, nemarcând deloc abandonarea unui anume fel, specific regizorului, de a concepe şi de a face teatrul a fost departe de a genera unanimităţi în receptare. Unii critici au văzut în el mai mult decât un joc de-a teatrul şi nicidecum o jucărea, alţii o blasfemie.

Sunt numeroase indicii că rolul de dramaturg, în sensul german al conceptului, i-a fost tare pe plac directorului de scenă care, în 2016, a făcut pasul următor. Acela de creator de literatură dramatică, devenind dramaturg. De astă dată în sensul tradiţional, românesc, al termenului.


FOTO Rab Zoltan

image

Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori a fost primul spectacol, pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara, în care Radu Afrim s-a arătat în chip de scriitor de teatru adevărat. Utilizând generoasa formulă a teatrului în teatru, regizorul şi autorul dramatic omonim ne împărtăşeau propriile reflecţii despre ce înseamnă să faci, dar şi să fii spectator de teatru, despre variabilele şi capriciile reprezentării. A urmat Suntrack de la Teatrul Maria Filotti, un text şi un spectacol-mărturie, cu o subiectivitate perfect asumată, graţie căreia şi dramaturgul, şi regizorul se arătau cum nu se poate mai dornici să regăsească spiritul autentic al Brăilei.

Tot în zona mărturiei se plasează şi Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte prezentat în premieră pe sală de aceeaşi Companie Tompa Miklós a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Un spectacol cu pronunţată tentă autobiografică, marcată ca atare de apariţia naratorului în care e cum nu se poate mai simplu să identifici un alter-ego al lui Radu Afrim. Spectacol graţie căruia ne întoarcem în atmosfera veselă şi tristă dintr-un orăşel oarecare, dar cum nu se poate mai simptomatic, mai revelator, pentru ceea ce a însemnat România comunistă din anii 70. Ani idealizaţi de unii, socotiţi anii liberalizării, anii buni, mai fără griji, mai fără restricţii ai comunismului românesc.


FOTO Rab Zoltan

image

Ani în care noi şi părinţii noştri ne amăgeam că ne-ar merge bine. Binele acesta însemnând ce? Că încă se mai găsea câte ceva în magazine, că măcelarul rămânea totuşi persoana importantă cu care era indicat să fii bine, că era o adevărată victorie să poţi cumpăra la liber câte ouă vrei, că importurile nu erau încă total abolite şi Clauza Naţiunii Celei mai Favorizate îşi făcea efectul. Conferind regimului politic de la Bucureşti o aură (falsă) de onorabilitate şi liber acces la împrumuturi. Binele acela mai însemna că doar plana ameninţarea reintroducerii cartelelor pentru alimentele de bază, că încă mai speram că ne îndreptăm spre ceva ce totuşi ar putea fi bun. Acelaşi bine, cum nu se poate mai firav, mai artificial, însemna deopotrivă garantarea locului de muncă, stagiul în producţie obligatoriu, procurarea pe sub mână a unui casetofon, un amestec de produse comuniste - ce încântaţi eram când aveam câte o pungă inscripţionată, chiar dacă inscripţia era de provenienţă rusească - şi de marfă de contrabandă, operaţiune, cvasi-încuviinţată de autoritate, cu produse vestice. Binele acela bolnav, de gutapercă, însemna săptămânalul episod din serialul Dallas, muzica îngăduită a grupurilor Boney M şi ABBA, filmul Şatra văzut prin reorientarea antenei către bulgari, sovietici ori unguri. Şi, mai presus de toate, anii 70, însemnau traiul la bloc.

Blocul, locuitul la încălzire, în apartamente strict standardizate, a fost simbolul, locul de memorie (cum ar spune Pierre Nora) absolut al acelor vremuri. Blocul era, la urma urmei, tot o formă a traiului în comun, simbolul lumii comuniste. Numai că apartamentul cu două-trei camere ce puteau fi, suprem lux!, chiar decomandate, garsoniera primită de un tânăr stagiar erau deja cu totul altceva.


FOTO Rab Zoltan

image

Textul şi spectacolul Pasărea Retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul la bloc exact despre asta vorbesc. Despre felul în care se trăia în bloc şi trist, şi vesel, şi conflictual, şi tovărăşeşte. Caracteristici încă şi mai apăsate într-un mic orăşel, cu populaţie multi-etnică, aşa cum e cel de pe Someşul negru a cărui micro-radiografie o întocmeşte şi dramaturgul, şi regizorul Radu Afrim.

În bloc se întâmplau de toate. Şi iubiri exemplare, precum aceea a lui Lajos pentru Viorica, şi despărţiri şi abandonuri repetate, precum cele din cazul tanti Mureşan şi soţul, şi cuceriri ale unor cuceritori de profesie, aşa cum e inginerul Sergiu, şi bovarisme precum cele ale Tereziei ce se autoînchipuia a fi Sue Elen sau Lollobrigida. Şi supravegheri în cel mai pur stil securistic (Bela), şi caraghioslăcuri (tanti Paraschiva cu al său adoptiv Sandokan), şi apariţii senzaţionale, precum cea a unei zise artiste emerite ce se visa un alter-ego al blondei de la ABBA. Şi multe visuri de copil. Unele frânte tragic.

Despre acest de toate vorbeşte în imagini tranşante, perfect constituite, în tablouri marcate prin continuitate spectacolul de la Târgu Mureş al lui Radu Afrim. Regăsim în el şi specificităţi stilistico-imagistice demult cunoscute (bătrâna, travestirea, cabaretul), şi noutăţi. Spectacolul de acum fiind, în opinia mea, unul dintre cele mai inovative din creaţia recentă a regizorului.


FOTO Rab Zoltan

image

Pasărea Retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte este unul emoţionant, este teatru adevărat, este emoţie, bucurie şi tristeţe. Şi este altfel fiindcă Radu Afrim s-a însoţit cu colaboratori unul şi unul. Începând cu scenografa Irina Moscu, continuând cu semnatarul videomappingul - Andrei Cozlac -, cu universul sonor zămislit în colaborare cu Gáspar Álmos şi Pál Petre Noémi, cu dansurile vii create de Ruszuly Ervin. Dar mai presus de toate se situează o trupă actoricească absolut excepţională, perfect coagulată. O compun László Csaba, Takács Örs, B.Fülöp Erszebet, Lörincs Ágnes, Simon Boglárka Katalin, Kádár Noémi, Gecse Rámona, Csiki Szabolcs, Varga Balász, Bokor Barna, Fülöp Bea, Kiss Bora, Keresztes Varga Andrea, Ördög Miklós Levente, Tollas Gábor, P. Béres Ildikó, Biluska Annamária, Nagy Dorottya, Moldován Orsolya, Bartha László Zsolt, Huszár Gábor, Kiss Péter, Kiss Anna, Sebesi Borbála, Pál Mátyas, Sebesi Sarolta, Hunyadi Virág, Szakács László.

Şi totuşi... Dacă dramaturgul şi regizorul Radu Afrim ar fi avut un plus de simţ al măsurii, dacă ar fi concentrat îndeosebi întâmplările din partea a doua, dacă nu ar fi făcut abuz de finaluri, spectacolul ar fi fost unul impecabil.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania Tompa Miklós- PASĂREA RETRO SE LOVEŞTE DE BLOC ŞI CADE PE ASFALTUL FIERBINTE de Radu Afrim- Traducerea în limba maghiară- Sándor László-Regia- Radu Afrim- Decoruri şi costume- Irina Moscu- Videomapping- Andrei Cozlac- Universul sonor- Radu Afrim, Gáspar Álmos, Pál Petre Noémi- Coregrafia- Ruszuly Ervin- Cu- László Csaba, Takács Örs, B.Fülöp Erszebet, Lörincs Ágnes, Simon Boglárka Katalin, Kádár Noémi, Gecse Rámona, Csiki Szabolcs, Varga Balász, Bokor Barna, Fülöp Bea, Kiss Bora, Keresztes Varga Andrea, Ördög Miklós Levente, Tollas Gábor, P. Béres Ildikó, Biluska Annamária, Nagy Dorottya, Moldován Orsolya, Bartha László Zsolt, Huszár Gábor, Kiss Péter, Kiss Anna, Sebesi Borbála, Pál Mátyas, Sebesi Sarolta, Hunyadi Virág, Szakács László- Data reprezentaţiei- 13 februarie 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite