Uite aşa ni s-a irosit viaţa, dar şi istoria!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O ştim cu toţii foarte bine. Nimănui, nici unei persoane nu îi e deloc uşor să îşi reamintească, cu atât mai mult să admită momentele mai puţin stenice din biografie şi să îşi recunoască propriile greşeli.

Dificultatea e încă şi mai mare atunci când o naţiune sau o ţară se văd confruntate cu necesitatea de a-şi scrie istoria adevărată. Care nu este, nici nu prea are cum să fie, necondiţionat eroică şi jalonată exclusiv de fapte bune şi glorioase. Poate tocmai de aceea despre astfel de momente vorbesc mai întâi nu istoricii, cum poate s-ar cuveni, ci memorialiştii şi literaţii.

Aşa s-au întâmplat lucrurile atunci când a venit clipa ca Polonia, o ţară cu o istorie dintre cele mai tragice, cu prea multe momente de cumpănă care i-au pus sub semnul întrebării supravieţuirea însăşi, să se vadă confruntată cu obligaţia de a recunoaşte că, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, nu doar invadatorii sovietici şi ocupanţii germani ce au ciopârţit ţara au făcut rău. Agenţi ai răului au fost deopotrivă, din laşitate, oportunism şi alte defecte caracteriale, uneori chiar polonezii înşişi. Sau aceia dintre polonezi deloc sensibili la ceea ce înseamnă alteritate înţeleasă drept componentă de bază a umanităţii. Şi unică şansă a supravieţuirii ei.

O carte scrisă de Jan T. Gross, scriere nu riguros istorică, în sensul de a fi strict aparţinătoare unei ştiinţe căreia adesea îi este refuzat însuşi statutul de ştiinţă, neacceptată ca atare de profesioniştii scrisului de această factură, se cheamă Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Polonia. A apărut şi în limba română în 2011 la editura Polirom. În ea e vorba despre tragedia de la Jedwabne, localitate poloneză în care, în 1941, polonezii evrei, 1600 la număr, au fost închişi într-un hambar spre a fi pur şi simplu arşi de vii de polonezii „puri” şi cataolici. Adică de cei cu care, până cu câteva zile înainte, păruseră să trăiască într-o relativă bună înţelegere. Despre oroarea de atunci e vorba şi în cartea Annei Bikont, Noi,cei de la Jedwabne.

Aceste două scrieri, dar şi alte câteva romane au stat la baza piesei de teatru Clasa noastră- 14 lecţii despre Credinţă, Frică şi Iubire, datorată unuia dintre cei mai cunoscuţi dintre autorii de literatură dramatică din Polonia de azi-Tadeusz Slobodzianek. Cunoscut şi pentru că s-a situat în fruntea plutonului de dramaturgi polonezi ce s-au simţit datori să le restituie, prin scrierile lor, conaţionalilor lor propria istorie. Supunându-i astfel unui exerciţiu de asumare cu funcţie terapeutică nu doar a ceea cea fost bun, frumos şi eroic, ci şi a ceea ce a fost umilitor, jalnic sau detestabil  de-a dreptul. Într-un loc, un spaţiu geo-politic pe care un celebru istoric, Timothy Snyder, îl socoteşte a fi în epicentrul a ceea ce el numeşte într-o monumentală carte, apărută în 2013 şi în româneşte la Humanitas, „tărâmul morţii”.

image

E vorba despre Polonia, o ţară în care s-au întâlnit, şi-au făcut de cap, au comis inimaginabile dar cum nu se poate mai reale şi mai înspăimântătoare atrocităţi cele două mari rele ale secolului al XX lea, nazismul şi comunismul. Peste care s-a suprapus Shoah-ul. Polonia, un loc unde feţele oamenilor nu au fost exclusiv înseninate de semnele rezistenţei, ci şi schimonosite de ură, resentimente, antisemitism. Care nu s-au manifestat ca atare doar în vreme de război, ci şi mult timp după aceea, aşa după cum o arată cartea Anul zero- 1945- O istorie  a lui Ian Buruma, recent ieşită de sub tipar tot la Humanitas.

În 14 tablouri care au formă ba de monolog, ba de dialog, ba de trialog, Tadeusz Slobodzianek reconstituie povestea a zece vieţi irosite. Vieţile a zece colegi de clasă, unii polonezi puri, alţii evrei polonezi care, în anii adolescenţei, deşi se rugau separat şi pentru că voiau, şi fiindcă li se cerea să facă asta, păreau a fi imposibil de despărţit. Iar ca unul să se fi gândit vreodată să îi facă rău celuilalt nici nu se punea problema. Nu doar istoria, ci şi micimea de caracter a unora dintre cei zece colegi de odinioară au vrut ca mitul să se spulbere. Cele 14 tablouri ale piesei tocmai asta fac. Arată cum s-a spulberat un mit, cum „operaţia” s-a extins la nivelul unei întregi ţări, cum îngerii au devenit demoni, cum prietenia a fost suspendată şi înlocuită de trădare, necinste, minciună, reinventări morale cum nu se poate mai imorale, resentimente, oportunism, viol, crimă. Cum toate aceste boli nu au fost specifice doar unei comunităţi, cum rolurile de victime şi călăi s-au împărţit într-o exasperantă, înfiorată egalitate, simetrie, reciprocitate.

Clasa noastră, piesă de teatru la care e imposibil să nu te gândeşti fără ca amintirea, fie ea şi livrescă, să nu te îndrepte către celebra, mitica Clasă moartă a lui Kantor, a fost montată pentru prima oară în România într-un spectacol studenţesc coordonat de actriţa Simona Măicănescu. Textul a fost înscenat stagiunea trecută de Anca Bradu, cu actorii trupei „Szigligeti” a Teatrului Maghiar de Stat din Oradea. Spectacolul de la Naţionalul clujean poartă semnătura regizorală a lui Bocsárdi László, un director de scenă îndrăgostit, expert în felul de a scrie a lui Tadeusz Slobodzianek. Regizor al cărui spectacol cu o altă scriere a aceluiaşi dramaturg- Profetul Ilie- e pentru teatrul românesc echivalentul a ceea ce Pierre Nora numea „loc de memorie”.

image

Spectacolul clujean e un fel de „călătorie la cei morţi”. La care luăm parte noi, spectatorii, şi care, drept răsplată pentru efortul, pentru curajul nostru primim în schimb un concert. Aşa cum îşi autodefineşte regizorul montarea, într-un excelent, edificator text publicat în pliantul de sală. Concertul e unul al îngerilor. Care se cheamă Dora, Zocha, Rachelka, Jakub, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek, Abram. Îngerii aceştia care au trăit aievea pe acest pământ între 1919 şi 2003, unii mai mult, alţii mai puţin povestesc şi cântă. Îşi istorisesc, cu multe accente subiective propria viaţă prin vorbele lui Tadeusz Slobodzianek, şi-o cântă prin songurile compuse şi dirijate live de Boros Csaba. Uneori mai şi dansează, şi dansează chiar step (instructor: Adrian Strâmtu). Iar din când în când se opresc din povestire spre a-şi trage sufletul şi a bea o gură de apă. Totul se întâmplă cu ajutorul unor microfoane, al unor reflectoare, al unor scaune şi al unui fundal constituit de o cicloramă (decor: Bartha József), în neobişnuite costume de înger semnate de Kiss Zsuzsanna. Într-un stil şi o modalitate îndatorate ba lui Kantor, ba unui Brecht riguros filtrat. Când povestea unei vieţi irosite a ajuns la final, îngerul –povestitor caută într-un buzunăraş al costumului său, găseşte o cutiuţă şi îşi face un semn negru pe frunte.

Totul pare foarte simplu. Nu e defel aşa. Şi nu e fiindcă spectacolul e unul complex, dar şi de o rigoare exemplară. Simplitatea lui a fost plătită cu un efort ieşit din comun. Un efort de grup care încă o dată probează condiţia de trupă la care au ajuns contribuţiile reunite ale unor tinere personalităţi actoriceşti, astăzi artişti în lege precum Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras. 

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- CLASA NOASTRĂ de Tadeusz Slobodzianek; Traducerea: Cristina Godun; Regia: Bocsárdi László; Dramaturgia: Benedek Zsolt; Decorul: Bartha József; Costumele: Kiss Zsuzsanna; Muzica şi corepetiţia: Boros Csaba; Imagini video: Cristian Pascariu; Instructor de step: Adrian Strâmtu; Cu: Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras; Dirijor: Boros Csaba; Data premierei: 11 decembrie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite