Un bărbat şi mai multe femei

Un pic prea intim FOTO Teatrul Nottara

Sunt deja destui ani de când Cristi Juncu face parte din linia întâi a regizorilor ce promovează cu asiduitate literatura dramatică de ultimă oră în repertoriul teatral românesc.

Fără a refuza categoric, cu atât mai puţin prin pronunciamente belicoase, înscenarea textului clasic (relativ recentul spectacol cu Şcoala nevestelor de la Compania “Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş e o dovadă în acest sens), fără prea multe declaraţii, interviuri, exerciţii de retorică şi altele asemenea, taciturnul Cristi Juncu se află în posesia unui program teatral propriu care riguros, atent, perseverent pus în practică l-a făcut să deţină  un loc fruntaş, dacă nu cumva chiar locul întâi în plutonul acelor directori de scenă de vârstă de acum medie cărora le datorăm aerul proaspăt din teatrul românesc.

Juncu nu e un om de imagine, nu vrea sau nu ştie să îşi orchestreze campanii publicitare. Nu îi place să se plaseze în lumea reflectoarelor. Poate de aceea a avut parte şi de nedreptăţi flagrante aşa cum au fost cele ce i s-au făcut la începutul carierei lui la Târgu Mureş sau la Oradea. Nu are fani, nu ştiu să aibă în dotare critici cărora să le dicteze cronici ori care  îi laudă necondiţionat orice spectacol. Nu ştiu să cultive prieteniile interesate cu condeierii, nu şi-a făcut un obicei de a-i flata când îl laudă şi de a-i pune la zid când îl critică.

De fapt, Cristi Juncu tace şi face. Şi face nu doar din ipostaza lui esenţială de director de scenă, ci şi din aceea de remarcabil, de excelent traducător. Multe dintre spectacolele montate de el au la bază texte găsite şi tălmăcite în româneşte de el tot însuşi, tot la fel cum numeroase dintre spectacolele înscenate de un coleg de generaţie de-al lui, Vlad Massaci, i-au confirmat calităţile, aş zice chiar vocaţia de traducător.

Nu sunt un admirator necondiţionat al spectacolelor puse în scenă de Cristi Juncu. Nici nu cred că toate montările lui sunt au fost ori sunt fără cusur. Iar Un pic prea intim, cel mai recent spectacol al său, realizat la Teatrul “Nottara” din Bucureşti face parte, fără doar şi poate, din această categorie a montărilor imperfecte. A spectacolelor pe care trebuie să ai răbdare pentru a le descoperi partea valoroasă.

Textul, foarte bine tradus în limba română de Bogdan Budeş, poartă semnătura unui (încă) tânăr dramaturg american pe nume Rajif Joseph. Pe scurt, s-ar putea spune că Un pic prea intim e povestea unui bărbat şi a mai multor femei. E un fel de jurnal de seducător cu voie sau fără voie. E istoria unor legături ce în ultimă instanţă se arată a fi primejdioase. Care încep ca o joacă, ca un divertsiment, dar sfârşesc prost. Un pic prea intim e confesiunea ba orgolioasă, ba uluită, ba autoironică, ba niţelus tragică a unui bărbat tânăr pe nume Ty, un om oarecare, nici frumos, nici urât, deloc bogat de vreme ce e profesor de literatură, care într-o singură săptămână a izbutit să seducă şi să lase însărcinate trei femei. E vorba despre iubita oficială, despre o vecină căsătorită, la vreo patruzeci de ani, până atunci ferm convinsă că nu poate avea copii, motiv pentru care a şi adoptat unul şi de propria lui studentă care îl asigurase că ia concepţionale. Don Juanul de ocazie nu s-a mulţumit cu atât şi a mai avut şi o legătură pasageră cu viitoarea soţie a celui mai bun prieten, Jeth.

Fascinaţia şi efervescenţa nu durează însă prea mult. Viitoarea mireasă îi cere viitorului ei soţ să nu îl mai aibă drept cavaler de onoare pe cel socotit până atunci a fi “cel mai bun prieten”, iar mai apoi îi împărtăşeşte lui Jeth motivul aşa că prietenia de-o viaţă se duce pe apa sâmbetei. Viitoarele mame se luminează şi ele şi îl abandonează pe Ty în cel mai dur şi umilitor chip cu putinţă. Ty însuşi e dezorientat şi supărat de propria-i promiscuitate drept pentru care dă seama despre ea într-un volum de versuri intitulat Promiscuitatea imperativă a noului părinte al omenirii. Singurul care i-a mai rămas căci lumea care până mai ieri roia îm jurul lui, odată dezvrăjită, îl părăseşte definitiv şi cu cuvinte nu din cale afară de flatante.

Povestea aceasta simplă e spusă de Rajif Joseph într-o piesă în două acte. Cristi Juncu se poartă milos, poate prea milos cu textul. Nu ştiu dacă a intervenit vreun pic în el, ştiu însă absolut sigur că partea întâi a spectacolului de la “Nottara” e excesiv de vorbăreaţă şi cu greu izbuteşte să devină interesantă. În pofida faptului că încă din primul act toţi interpreţii –Andi Vasluianu, Cristina Florea, Catrinel Dumitrescu, Diana Roman, Irina Velcescu, Dan Bordeianu- joacă bine, policrom, rafinat, cu ironie şi cu autoironie.  Însă, dacă nu punem la socoteală ultimele hai să zicem zece minute ale acestei prime părţi, mai-mai că ai impresia că Cristi Juncu îşi supune spectatorii la un fel de test de rezistenţă.

Cine îl trece, cine nu pleacă la pauză va fi însă cu vârf şi îndesat răsplătit în partea a doua a reprezentaţiei. Care e inventivă, cu surprize, cu efecte comice măiestrit susţinute de actori dar şi de efectele sonore şi de ilustraţia muzicală impecabil aleasă de regizor, cu răsturnări de situaţie, cu umor, cu ironie la scenă deschisă. Şi, în primul rând, cu un Andi Vasluianu în mare formă. Cu un Andi Vasluianu într-o admirabilă ipostază de actor de teatru al cărui joc nu e nici un moment afectat de condiţia de mare interpret de film. Cu o Catrinel Dumitrescu care, de la Aniversarea încoace, trecând prin Nişte fete şi prin Roman teatral, s-a reinventat complet actoriceşte. Cu Cristina Florea, Irina Velcescu şi Dan Bordeianu foarte bine distribuiţi şi chiar foarte buni în rolurile încredinţate. Cu foarte tânăra Diana Roman care nu e doar o fată frumoasă ci care dovedeşte cu vârf şi îndesat că are toate şansele de a deveni o actriţă pe care se poate conta şi care va conta.

Şi cu o superbă, delicată, elocventă scenografie datorată lui Cosmin Ardeleanu la rându-i un artist serios, scump la vorbă, deloc dispus la prestidigitaţii de imagine, dar generos şi mereu creator de surprize plăcute pe scenă.              

Teatrul Nottara din Bucureşti- UN PIC PREA INTIM de Rajif Joseph; Traducerea: Bogdan Budeş; Regia artistică: Cristi Juncu; Scenografia: Cosmin Ardeleanu; Cu: Andi Vasluianu, Cristina Florea, Diana Roman, Irina Velcescu, Dan Bordeianu; Data reprezentaţiei: 28 septembrie 2013