Un spectacol-studiu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dincolo de orice alte aprecieri de ordin valoric, artistic, estetic, O poveste japoneză, montată pe scena Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu de regizorul japonez Masahiro Yasuda, mi se pare a fi un spectacol-studiu şi un spectacol-şcoală.

Nu e foarte important să ne întrebăm şi să ne răspundem acum cărui gen de teatru japonez- nô, kabuki, butho- îi este (mai) îndatorată reprezentaţia tocmai fiindcă e în afara oricărei îndoieli că regizorului îi revine meritul de a fi elaborat o metodă proprie graţie căreia a reuşit să îi familiarizeze pe actorii din distribuţie, dar şi pe noi, spectatorii, cu un alt fel de a face, dar şi de a privi şi- detaliu esenţial!- de a simţi teatrul. Un alt fel, sensibil diferit de teatrul european pe care Masahiro Yasuda are şi ştiinţa, şi inteligenţa, şi delicateţea dar şi meşteşugul de a-l situa, în cazul de faţă, nu în opoziţie, ci în complementaritate cu teatrul oriental. Or, tocmai din această complementaritate se zămislesc nu numai frumuseţea, ci şi complexitatea spectacolului. O complexitate fundamentată pe un lucru intens cu actorii, pe eforturile acestora de a-şi stăpâni şi struni trupurile şi vocea şi de a face astfel încât ele să fie provocatoare de (iarăşi) emoţie, ca şi de bucurie şi încântare.

Lecţii şi repetiţii

 Putem citi în cartea lui Zeami Şapte tratate secrete de teatru Nô (Editura Nemira, Bucureşti, 2011) următoarele::“Astfel, în toate etapele vieţii şi ale carierei sale, adevăratul artist nu trebuie să uite nici o clipă plăcerea de a învăţa ceva nou; graţie ei, arta sa va progresa necontenit şi abilităţile sale nu vor da niciodată înapoi, în ciuda vârstei înaintate”. Aceasta cred că e lecţia fundamentală pe care au deprins-o în decursul repetiţiilor, nu mă îndoiesc chinuitoare, cei zece actori, în marea lor majoritate tineri, din distribuţia spectacolului sibian. Repetiţii chinuitoare, dar şi generatoare de satisfacţii. Regizorul a luat o piesă japoneză clasică –Asasinarea unei femei în infernal de ulei-, scrisă în anul 1721 de Chikamatsu Monzaemon. A “turnat-o”în schema clasică a povestirii- un călător de pe alte meleaguri e silit să aştepte o vreme, iar spre a i se face aşteptarea mai plăcută e poftit să asculte o poveste despre o crimă, despre iubire, despre trăiri intense, despre trădări, dezamăgiri dar şi despre onoare. În structura dar şi în gramatica montării sibiene, această formulă, desigur clasică, îşi dobândeşte mai întâi reflectarea în copertele spectacolului, coperte concretizate prin interpretarea live, de către actorii Diana Fufezan şi Ciprian Scurtea (aceiaşi care mai apoi vor juca victima şi criminalul) a unei celebre doine româneşti. Mai departe îi vom vedea pe ei, dar şi pe colegii lor Florin Coşuleţ, Dana Taloş, Raluca Iani, Adrian Neacşu, Viorel Raţă, Tomohiko Kogi, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif (cu toţii solicitaţi să joace mai multe personaje) în dublă ipostază de povestitori dar şi de, eroi, de personaje. Mai exact. Fiecare actor are sarcina de a-şi introduce propriul personaj, asta presupunând nu doar efortul intrării şi ieşirii din rol, ci şi pe acela, mult mai dificil, al schimbării instantanee a modalităţilor de expresie vocală, gestuală şi corporală. Deoarece, dacă în partea de prezentare, actorii rostesc textul în conformitate cu regulile specifice de intonaţie ale limbii române (o limbă indo-europeană, neizolantă, flexionară, aşa după cum am învăţat la cursul de Lingvistică generală din îndepărtata mea studenţie clujeană, cu toate specificităţile de muzicalitate ce derivă din aceste însuşiri ce ţin de clasificarea tipologică a limbilor), în partea de interpretare propriu-zisă, lor li se impune să sugereze specificităţile şi sound-urile unei limbi orientale, izolante, care îşi realizează categoriile gramaticale prin modurile savante de plasare a accentelor.

Eforturile acestea de rostire- şi trebuie neapărat să precizez că rostirea actorilor e mai clară ca niciodată, că se aude tot, până şi cea mai firavă şoaptă- sunt dublate de acelea ce ţin de expresivitatea, de kinesika trupurilor, solicitate şi ele din nou să sugereze mişcări, poziţii, atitudini proprii teatrului japonez. Şi asta fără ca vreun moment actorii să uite importanţa ori să îşi piardă Graţia şi Delicateţea dar şi Puterea pentru că, aşa după cum sublinia Zeami, “dacă uită, efectul va fi neveridic şi grosolan”. Tocmai din acest motiv, cred, Masahiro Yasuda le-a cerut actorilor sibieni, aşa după cum subliniam mai sus, să sugereze specificităţile şi dominantele teatrului japonez, nu să le mimeze ori, ceea c ear fi fost mai grav, să le imite în chip grotesc. Nu a vrut să facă din nici unul dintre interpreţi un fel de copie hilară a lui Toshiro Mifune ori a altui celebru actor japonez, a dorit doar (dar cât de multă muncă, ce cantitate de efort, câtă căutare, cât sacrificiu se ascund în spatele punerii în practică a cerinţelor de dincolo de acest doar!) să le reamintească actorilor, dar şi nouă, spectatorilor, de la care, e drept, se solicită deschidere ca şi o stare de spirit specială la care suntem ajutaţi să ajungem datorită calităţilor spectacolului, că teatrul înseamnă armonie şi emoţie.

O montare fundamental bazată pe emoţie

Poate că cel mai important atu cu care se poate mândri montarea sibiană e acela că e una departe de a fi una eminamente tehnică, ci că, în principal, e una fundamentată (mai subliniez o dată) pe emoţie. Că în ea găsim şi yugen, respectiv calitate a jocului, şi hana, adică floare, adică spirit, adică schimbare continuă, şi, fireşte, căutare. Sunt descriptori ce validează la modul superior spectacolul- studiu, spectacolul- şcoală şi, adaug acum, în finalul însemnărilor mele, spectacolul- cercetare  pe care am avut bucuria şi şansa de a-l vedea la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu. Contribuie la împlinirea lui decorul masiv, aparent rece, al lui Alin Gavrilă, costumele, în deplină concordanţă cu culorile de pe zidurile imensului temple, costume semnate de Roxana Ionescu, dar şi inserturile muzicale folosite în montare.

Teatrul Naţional RADU STANCA din Sibiu-O POVESTE JAPONEZĂ- după piesă originală de Chikamatsu Monzaemon; Regia: Masahiro Yasuda; Decorul: Alin Gavrilă; Costumele: Roxana Ionescu; Asistenţi regie: Iunko Kurashino; Vicenţiu Rahău; Cu: Ciprian Scurtea, Diana Fufezan, Florin Coşuleţ, Dana Taloş, Raluca Iani, Adrian Neacşu, Viorel Raţă, Tomohiko Kogi, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite