Un spectacol subţire

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 2015 se vor împlini 10 ani de când era lansată pe piaţa de literatură dramatică românească „Amalia respiră adânc“. Piesa Alinei Nelega a prilejuit mai întâi un bun spectacol de teatru radiofonic pentru ca, mai apoi, realizatorii lui, regizorul Gavril Cadariu şi actriţa Monica Ristea, să aibă excelenta idee de a aduce acelaşi text – una dintre cele mai bune monodrame cu care se poate mândri dramaturgia naţională – pe scena de scândură.

Nu am o situaţie exactă a numărului de versiuni scenice de care a avut parte scrierea Alinei Nelega. Dar chiar şi aşa sunt gata să pariez că Amalia respiră adânc este cea mai jucată piesă românească scrisă după 1989.

Fireşte, piesa se joacă intens şi cu precădere în România. Şi e normal să fie aşa. Pe lângă faptul că oferă o generoasă partitură actoricească, Amalia respiră adânc înseamnă o excelentă mărturie, o foarte reuşită tentativă de sumarizare a istoriei comunismului românesc, cu feluritele lui etape, de la dejism la ceauşism, de la anii internaţionalismului proletar la vremurile naţional-comunismului. Protagonista piesei, Amalia Anastasia Valeria Greceanu Voican, a înregistrat toate aceste etape, le-a trăit pe propria piele, le-a fost victimă, le-a decontat prin propria ei existenţă de om fără noroc, deşi nu s-ar putea spune că ar fi şi înţeles mare lucru din ele. Amalia e omul care a trăit ceea ce s-a numit banalitatea răului. A trăit în sensul că i-a fost cobai. Amalia a fost învăţată să tacă şi să mulţumească, să înghită pe nemestacate orice şi să repete nume, iniţiale, lozinci, prefabricate de gândire. Să se bucure la comandă. Deoarece comunismul îţi ordona să te bucuri, să aplauzi şi să fii fericit. Te condamnă la fericire cu de-a sila. 

Amalia a trebuit să mulţumească chiar şi atunci când nu avea defel de ce să o facă, chiar şi atunci când ei sau vreunuia dintre membrii familiei ei i se făcea vreun rău, când ea însăşi a fost agresată, violată, batjocorită. Batjocorită de istorie, de sistem, de oamenii acestuia, de oameni pur şi simplu. O singură dată a reacţionat cu adevărat Amalia şi atunci s-a răzbunat pe soţul infidel răzbunându-se, de fapt, tot pe sine. Căci nici măcar arta răzbunării nu o cunoaşte fata/femeia al cărei rost a fost tăcerea, o tăcere exprimată dintr-o dată printr-o revărsare de cuvinte din care se zămisleşte cronica unei vieţi, dar şi cronica unor epoci. Arareori, tăcerile au fost completate cu respirări şi ele, sinceritatea lor, tragismul ce se degajă din ele i-au asigurat credibilitate şi forţă textului. Care text şi-a dovedit în cei nouă ani de existenţă fertilul plurisemantism, validat prin originalitatea spectacolelor prilejuite de el.

image

Dacă mă gândesc la cele văzute de mine, dacă le aleg pe cele mai bune, de la varianta-princeps a Monicăi Ristea şi a lui Gavril Cadariu la cea de la Teatrul ACT a Cristinei Casian şi a Marianei Cămărăşan ori la cea de la Teatrul “Bacovia”, a Firuţei Apetrei şi a Danielei Vrânceanu, prima observaţie ce se impune e că nici o montare nu a semănat cu alta. Şi că fiecare nouă lectură a însemnat un prilej pentru dezvăluirea unei faţete inedite a textului, faţetă ce a însemnat câteodată chiar o cheie de acces spre originalitate. Ceea ce nu e tocmai de ici-de colo atunci când e vorba despre o monodramă.

Amalia respiră adânc nu a avut parte de izbânzi doar între graniţele României. Piesa s-a jucat mult şi în străinătate şi nu numai în montări finanţate din bani româneşti, prin acţiuni de promovare al căror rost e în afara oricăror îndoieli. Piesa a fost înscenată în multe ţări foste comuniste, a interesat, o dovadă în plus că, dincolo de diferenţele specifice, comunismul a fost peste tot acelaşi. Că, dincolo de nuanţe, vrăjmaşul lui principal, vrăjmaş redus sălbatec la statutul de victimă a fost individul, fiinţa umană. Că inteligenţa, gândirea, capacitatea de a pricepe şi de a te opune trebuiau peste tot, necondiţionat, anihilate.

image

Foarte bunelor montări ocazionate de piesa Alinei Nelega li se alătură acum aceea a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, semnată regizoral şi scenografic de Tudor Lucanu şi actoriceşte de Anca Hanu. Principala ei calitate, sursa reuşitei se află, după părerea mea, în răbdarea cu care a fost citit textul. În atenta decupare a secvenţelor din care acesta e compus, în observarea progresiei interioare a partiturii. Tudor Lucanu şi Anca Hanu au respins din start şi au evitat inteligent şi cu bravură primejdia lecturii otova, egale, nivelatoare. Au descoperit subtilităţi noi. Au degajat vârste, etape şi sensuri. Au înţeles că da, Amalia Anastasia Greceanu Voican este ceea ce se numeşte un coeur simple, dar că această realitate nu reprezintă nici un moment vreun motiv ca spectacolul lor să se plaseze în zona unei naivităţi pioase ori în a unei egalităţi în organizarea scenică a materialului dramaturgic. Dimpotrivă. Versiunea clujeană e un farmaceutic amestec de umor, copilărie, inocenţă, spontaneitate, dramă, tragedie, revoltă, protest, dar şi de ironie subtextuală rafinată convertită în comentariu critic. Un comentariu pe care spectatorul atent îl descoperă în policromul joc al actriţei Anca Hanu, în micile obiecte de recuzită sau de decor, respectiv în felul în care sunt convocate şi apoi evacuate acestea.

image

Amalia respiră adânc de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca e ceea ce aş numi “un spectacol subţire”. Subţire în sensul că nici Anca Hanu, nici Tudor Lucanu nu vor să ia ochii, să uluiască. Dorinţa lor e ca, prin intermediul acestui monolog de un ceas, să dialogheze cu spectatorii. Să fie cu aceştia un dialog. Izbutesc. Victoria se obţine câteodată în teatru, după cum se vede, şi datorită lipsei de agresivitate.  

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca - AMALIA RESPIRĂ ADÂNC de Alina Nelega; Regia artistică şi scenografia: Tudor Lucanu; Cu: Anca Hanu; Data reprezentaţiei: 12 martie 2014

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite