Un spectacol despre adevăr

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Adrian Titieni, Gheorghe Ifrim şi Şerban Pavlu, în „Raţa sălbatică”, la Bulandra   FOTOGRAFII de Radu Sandovici
Adrian Titieni, Gheorghe Ifrim şi Şerban Pavlu, în „Raţa sălbatică”, la Bulandra   FOTOGRAFII de Radu Sandovici

În preambulul unei cărţi apărută în urmă cu 20 de ani şi care ar trebui de urgenţă reeditată, carte intitulată Ibsen şi teatrul invizibil, autorul ei, profesorul Ion Vartic, face o observaţie esenţială.

Şi anume că, în vreme ce vechii exegeţi ai marelui dramaturg norvegian (Brandes, Jaeger, Reich) vedeau în scrierile acestuia punctul-terminus al unei relaţii literare ce începea cu tragedia greacă, trecea prin Shakespeare şi sfârşea cu Kleist, noii exegeţi (Szondi sau R. Williams) îl plasau  pe creatorul piesei analitice la începutul teatrului modern.

Privind şi dincoace de absurd, Martin Esslin vedea în Ibsen „un artizan magistral şi un admirabil poet al scenei, nu atât sub aspectul limbajului cât al structurii dramatice”, John Gasner observa că „Ibsen a radiografiat dilemele unor intrigi existente, exprimând clar momentele de apogeu ale alegerii şi revelaţiei”, iar Luigi Pirandello se pronunţa cum nu se poate mai categoric spunând că „după Shakespeare, il aşez, fără nici o ezitare, pe Ibsen pe primul loc”.

Desigur, optând pentru montarea piesei Raţa sălbatică, una dintre scrierile în care se vede cum nu se poate mai limpede că unul dintre secretele scrierilor ibseniene este acela de a dezvălui efectele înaintea cauzelor, nici Teatrul „Bulandra” şi nici regizorul Peter Kerek nu au dorit să demonstreze scenic adevărul cuprins în citatele de mai sus. Cu toate acestea, adevărul/adevărurile respective nu doar că apar()e, ci este/sunt exprimat(e) remarcabil de montarea de un realism rafinat combinat cu subtile şi atent cumpănite metaforizări. Un prim şi important indiciu că spectacolul este o izbândă. A Teatrului, dar şi a regizorului.

rata salbatica teatrul bulandra

 Aceasta nu numai fiindcă Raţa sălbatică este îndeosebi ceea ce se cheamă, nu ştiu cât de corect, „un spectacol pentru şi de actori”. De altfel, am mari îndoieli că ar putea exista spectacole bune sau foarte bune fără actori. Marele regizor Vlad Mugur repeta adesea că el nu ştie să facă spectacole fără actori şi se punea pe sine în antiteză cu un coleg mai tânăr care ar deţine acest secret. Câţiva ani mai târziu, respectivul coleg, altminteri un imens, un uriaş director de scenă, avea să înregistreze unul dintre cele mai dureroase eşecuri din carieră, încercând să monteze un text extrem de dificil fără a avea, la Teatrul în care fusese invitat să o facă, distribuţia adecvată.

Se ştie. Raţa sălbatică este o piesă despre nedreptate, necinste, minciună. Dar şi una despre răzbunare. Despre imposibilitatea (relativă) de a trăi aşa cum se cuvine în prezent atunci când trecutul nu a fost în totalitate decontat şi exorcizat. Dar, înainte de orice, Raţa sălbatică este o piesă despre adevăr. Mai exact, despre două feluri de adevăr.

Adevărul absolut, ca expresie a idealismului etic, aşa cum este el ilustrat şi propovăduit de tânărul Gregers, şi adevărul parţial, cvasi-ascuns, cel care face uneori ca viaţa să poată să fie trăită, aşa cum este el teoretizat de doctorul Relling. Existenţa acestor două feluri de idei e ideea excelent exprimată şi pe care e construit spectacolul regizat de Peter Kerek . Idee susţinută de jocul tensionat, plin de nuanţe al actorilor Şerban Pavlu şi Adrian Titieni, personajele situate la poluri opuse. Fiecare dintre ei ştie cât mult rău le-a făcut bătrânului Ekdal (Constantin Cojocaru) şi fiului acestuia Hialmar (Gheorghe Ifrim) demonicul Werle, interpretat ca la carte de Victor Rebengiuc, un expert al personajelor ibseniene. Un Werle care şi-a sacrificat, spre a se salva pe sine, prietenul de odinioară şi care se iluzionează că şi-a răscumpărat şi îşi răscumpără şi azi păcatele asigurând mijloacele minimale de trai unei familii pe care el însuşi a năpăstuit-o. O familie căreia s-a încăpăţânat să îi mai orânduiască încă o dată destinul şi rosturile. Se face că îl plăteşte pe bătrânul Ekdal. I-a găsit tânărului Hialmar o soţie. Pe Gina, fata pe care o angajase odinioară să îi facă ordine în casă, cu care a avut o aventură, dar şi o fiică, pe Hedvig. Şi aventura, şi adevărul despre naşterea fiicei fiindu-le ascunse familiei Ekdal. În primul rând de Werle şi de Gina, ajunsă acum o femeie şleampătă, oarecare, fără farmec, copleşită de grijile existenţei zilnice, mereu cu un mop în mână. Jucată astfel, poate cu tuşe prea categorice, de Manuela Ciucur. Gregers vrea cu tot dinadinsul ca adevărul să fie cunoscut de Hialmar. Prietenul din copilărie căruia nu îi intuieşte nici vulnerabilităţile, nici natura ezitantă, nici mediocritatea, nici laşitatea. În vreme ce Relling, în acest spectacol mai totdeauna în stare de ebrietate, precum majoritatea doctorilor din scrierile lui Cehov, e adeptul tăcerii şi al secretului perpetuat ca atare. Tocmai fiindcă l-a „citit” în profunzime pe Hialmar. Confruntarea e câştigată de Gregers, iar preţul plătit pentru aceasta e sinuciderea lui Hedvig, interpretată cu mare prospeţime de Ioana Anastasia Anton.

rata salbatica teatrul bulandra

Raţa sălbatică e, fără doar şi poate, un spectacol de căpătâi pentru interpretul lui Hialmar, Gheorghe Ifrim. Cel pe care l-am văzut semnând adesea creaţii notabile în spectacole de comedie. De data aceasta, lui Gheorghe Ifrim i se cere să treacă examenul dramei, al tragediei. O face, meritând, după părerea mea, calificative maxime.   

Teatrul „L.S. Bulandra” din Bucureşti- RAŢA SĂLBATICĂ de Henrik Ibsen; 

Regia: Peter Kerek; Scenografia: arh. Octavian Neculai; 

Light design: Alexandru Darie; Sound design: Aurelian Stoleriu;  

Cu: Victor Rebengiuc, Şerban Pavlu, Constantin Cojocaru, Gheorghe Ifrim, Manuela Ciucur, Ioana Anastasia Anton, Adrian Titieni; 

Data reprezentaţiei: 24 octombrie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite