Un coşmar scenic cu reîntoarcerea la dictatura proletariatului

Orice critic de teatru, înţelegând prin aceasta omul care, prin natura profesiei, trebuie, înainte de toate, să calce cât mai des posibil pragul instituţiilor de spectacole, ştie că de-a lungul carierei sale îi va fi dat să vadă extrem de puţine spectacole cu adevărat foarte bune. Încă şi mai puţine capodopere.

Fericit cu adevărat este acel critic care, cu ocazia feluritelor bilanţuri de etapă, va putea spune că a văzut majoritar spectacole de valoare medie, adică mediocre, în sensul corect al cuvântului, şi că nu i-a fost dat, din fericire, să se afle excesiv de des în săli sub acoperişul cărora s-au petrecut coşmaruri scenice. Aşa cum recent mi s-a întâmplat mie, în zilele petrecute la ediţia din 2018 a Festivalului Euroregional de Teatru - TESZT -, unde în seara zilei de 25 mai 2018 am avut ocazia de a asista la ceva inimaginabil.

Spun asta fiindcă nu aş fi putut crede vreodată că, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului în întreg Estul european, îmi va fi dat ca preţ de aproape 80 de minute să asist la o abjectă încropeală de teatru agitatoric. Teatru de propagandă comunistă, neomarxistă în lege în care flutură în vânt nu cravatele roşii, ci drapelul a cărui culoare ni se reaminteşte, ca pe vremuri, că ar fi fost astfel aleasă spre a evoca pentru eternitate sângele vărsat în lupta lui pentru dreptate, egalitate şi justiţie socială de eroicul proletariat. Ale cărui suferinţe au fost cumplite până la instaurarea cu ajutorul tancurilor sovietice, s-au alinat în timpul lui Stalin, Gheorghiu-Dej, Hrusciov, Brejnev, Ceauşescu, Tito şi au devenit încă şi mai profunde din anii 90 încoace. Atunci când, în numele dreptului sfânt la proprietate, al privatizării, prezentate drept condiţii sine-qua-non ale prosperităţii, nu puţini au fost escrocii care au făcut pe căi cum nu se poate mai necinstite averi imense, au adus voit la faliment fabrici cândva, poate, mai mult sau mai puţin prospere. Drept pentru care se impune o nouă revoluţie, proletară, desigur, o luare cu asalt a ceea ce proprietăţilor fraudulos dobândite, o reinstaurare a proprietăţii colective.

Aceasta este armătură ideatică (ideologică) a pretinsului spectacol intitulat Zrenjanin, produs din fericire nu în România. Ci în Serbia de un Teatru zis Naţional pe nume Toša Jovanovici, după un text scris de un ins pe nume Igor Sticks şi pus în scenă, într-un fel de caricatură brechtiană, de un anume regizor cu numele de Boris Lijaeševič.

Piese româneşti proletculiste de genul Cetatea de foc, Trei generaţii sau, mai aproape de noi, Comuniştii de Ion Marina ori Fără aprobare de Petru Ispas ca şi spectacolele aferente, celebra poezie a Mariei Banuş Patroane, însăilările în versuri ale lui Dan Deşliu sunt mici copii, înfăptuiri cât se poate de inofensive, prin comparaţie cu grotescul propagandistic înghesuit în oroarea scenică numită  Zrenjanin . Că amatorismul şi reaua conştiinţă se lăfăie la propriu în toate ungherele urât mirositoare ale acestei alcătuiri cu totul jalnice ar fi putut fi eminamente problema celor din Serbia, din oraşul exact cu numele Zrenjanin, al responsabililor artistici şi financiari din instituţia producătoare. Cu totul inexplicabil pentru mine este însă este ce a căutat încropeala în chestiune pe afişul şi pe scena unui festival de teatru respectabil, de anvergură internaţională care are loc, culmea, în  Timişoara, oraşul Revoluţiei.

Teatrul Naţional „Toša Jovanovici” din Zrenjanin - Serbia- ZRENJANIN de Igor Sticks; Regia: Boris Lijaeševič; Compozitor: Jelena Proprzan; Decor: Vladimir Savič; Costume: Drina Krlić; Versurile cântecelor: Igor Stiks; Cu: Dejan Kartečik, Milan Kolak, Jovan Torčki, Edit Tot Miškeljin, Sanja Redišić, Stefan Juanin, Miljan Vuković; Data reprezentaţiei: 25 mai 2018