Femeia l-a lăsat pe pumnalul înflăcărat şi s-a dus cu prostul, care nu a mai obţinut jobul din cauza asta...

Rareori le dau candidaţilor la joburile pentru care recrutez toate detaliile despre angajator, despre job, despre persoanele cheie de acolo, despre oportunităţi sau capcane.

Uneori nu vreau să le fac serviciul acesta, pur şi simplu, mai ales în cazul celor care au ajuns mult mai sus decât le-ar fi locul, dacă e să îi măsor cu alţii din jur. Însă de cele mai multe ori ca să văd dacă întreabă şi să văd ce fel de concluzii trag sau ce hotărâri iau ei fără aceste informaţii.

Şi nu întreabă. Iar apoi iau decizii, adesea majore, pe baza acestor neîntrebări! Sau dacă o fac, te trezeşti cu o întrebare care îţi spune clar că ar fi timpul să scurtezi interviul, să nu-ţi mai pierzi vremea.

Desigur, îţi faci o imagine mult, mult mai clară despre inteligenţa şi nivelul general al cuiva din ce întrebări pune sau nu pune decât din răspunsurile pe care ţi le dă la întrebările tale, oricare ar fi acestea. Şi oricât de evident este, se pare că puţini se folosesc de această informaţie elementară.

După atâţia ani de evaluat oameni cu pretenţii mari, de toate felurile şi de peste tot, am ajuns la o concluzie care îmi va face iarăşi o mulţime de duşmani. Iat-o:

Dacă iau la întâmplare zece oameni din zona superioară a clasei din care fac parte, unul singur caută sau cere exact atâtea informaţii cât este nevoie ca să poată trage o anumită concluzie. Doi cer mai multe decât ar fi cazul ca să tragă concluzia sau o amână inutil, iar şapte o trag prea repede, adăugând ei ad-hoc nişte ipoteze la informaţiile disponibile insuficiente. Care ipoteze sunt adesea fără fundament, fără logică, fără o corelaţie directă cu subiectul, iar uneori din cele care te fac să te întrebi cum de le-a plătit cineva un salariu până acum.

Iar când e vorba despre seize the opportunity - un capitol de neocolit în evaluarea oricărui manager de top - adică despre nişte raţionamente şi concluzii mai subtile, mai ascunse, procentajul celor care se prind că s-ar putea să fie ceva interesant pentru ei acolo, dacă ar mai pune nişte întrebări sau dacă ar mai avea puţină răbdare, devine infim. Când vezi deducţiile pe care le-au făcut ca să ajungă la concluzia că nu-i interesează ceva, de pildă, mai ai nevoie de altceva ca să le completezi profilul? Ca în cazul domnişoarei care voia să-şi construiască o frumoasă carieră: Ştiu, domnule Butunoiu, Microsoft e o companie nemaipomenită, toată viaţa am visat să lucrez acolo, însă tocmai am citit aseară pe Internet că (aici nu am reţinut cine) le vor lua faţa, şi poate că chiar îi vor scoate de pe piaţă, cu noile tehnologii care au apărut acuma, mai flexibile şi mai performante. Şi chiar nu aş vrea să risc, mă înţelegeţi...

Şi invers, câţi mari şefi de companii credeţi că renunţă la candidaţi foarte buni doar pentru că au citit ei pe un forum că acel candidat „E un prost“? Postare anonimă sau semnată de pumnalul înflăcărat. De atât, de trei cuvinte, nu de mai multe, au nevoie unii dintre marii şefi de companii ca să ia o astfel de decizie. Şi nici dacă ar căuta mai mult pe Facebook, de pildă, şi ar afla că de fapt femeia l-a părăsit pe pumnalul înflăcărat şi s-a dus cu prostul, tot nu şi-ar mai schimba decizia. Incredibil de mulţi, vă spun eu, că lucrez zi de zi cu ei...