Îngeri şi demoni

Soarta fetiţei «fugite» la joacă împreună cu îngerii nu cred că va zdruncina conştiinţe. Peste puţină vreme, cazul va fi îngropat. Foarte probabil, odată cu trupul micuţei.

Ziariştii văd destul de multe lucruri urâte, dureroase şi revoltătoare de-a lungul carierei lor. Fiecare zi este imprevizibilă pentru ei şi, deseori, când ajung noaptea acasă nu mai au chef de nimic. Sunt absolut convins că mulţi dintre colegii mei au fost stăpâniţi, ieri, de această stare de spirit mizerabilă.

Fetiţa de doi ani şi jumătate din Vâlcelele, judeţul Călăraşi, care a căzut în puţul din curtea casei şi care a fost scoasă fără suflare după opt ore, este tragica dovadă a neputinţei noastre, a tuturor. Nici nu ştiu ce este mai grav: inconştienţa părinţilor care au lăsat-o nesupravegheată, neputinţa echipelor de intervenţie de a acţiona rapid şi eficient sau transmiterea în direct, pe canalele de ştiri, a acestei drame?

Soarta fetiţei „fugite” la joacă împreună cu îngerii nu cred că va zdruncina conştiinţe. Peste puţină vreme, cazul va fi îngropat. Foarte probabil, odată cu trupul micuţei.

În fond şi la urma urmei, vina este atât de dispersată încât nimeni nu se simte responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat la Vâlcelele, judeţul Călăraşi. Faptul că părinţii fetiţei trăiesc ca strămoşii lor din secolul al XVIII-lea, asemenea majorităţii oamenilor din acea zonă, ni se pare a fi o fatalitate.

Faptul că astfel de întâmplări sunt frecvente într-o Românie europeană, unde numeroase familii îşi găsesc refugiul în alcool şi delăsare, iarăşi ni se înfăţişează drept fatalitate. Adevărul e că nu-i nici urmă de fatalitate! Conaţionali de-ai noştri mor, zilnic, pe şosele, pe străzi şi prin spitale din cauza stării precare a drumurilor, a lipsei unor banale medicamente şi a indolenţei celor chemaţi să-i salveze (prost plătiţi şi, pe deasupra, nemotivaţi profesional).

În acest răstimp, premierul inaugurează cu mare fast programul „Prima Casă”, pentru ca, la numai câteva ore distanţă, naivilor care ­s-au dus să se înscrie şi ei să li se spună, pe un ton iritat, că deocamdată este nefuncţional. Tot în acest răstimp, o duduie ministru nu reuşeşte să le explice parlamentarilor unde a „pierdut” câteva sute de mii de euro din bugetul instituţiei pe care o conduce.

La noi, cei care sunt în funcţii publice mimează preocuparea. Şi o fac şi prost pe deasupra! Atunci, de ce să te mai miri că lângă tine mor oameni cu zile?! În România, îndelung invocatul principiu „Las’ că merge ş-aşa!” ucide la fiecare pas, propagându-se „de sus în jos”. Nu reuşim să învăţăm nimic din tragediile pe care le vedem sau de care auzim, parcă mai des ca niciodată. Rămânem indiferenţi la durere şi parcă ne prostim pe zi ce trece. Este limpede că am ajuns într-o fundătură psihologică şi morală.

Trist este că, faţă de anii ‘90, ne-am pierdut şi speranţa că s-ar mai putea schimba câte ceva în bine.