Alimentarea cu gaze din Transilvania a Budapestei, Vienei şi Berlinului. Planul de acum 100 de ani

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În urmă cu un secol a luat naştere prima societate integrată de explorare, exploatare, transport şi valorificare gaze naturale din Europa, care şi-a propus un plan foarte îndrăzneţ pentru următorii 75 de ani (!), respectiv alimentarea cu gazele descoperite în Transilvania a Budapestei, Vienei şi Berlinului. Anii au trecut, ideiile au rămas.

La 26 noiembrie 1915, în baza Legii a VI-a din 1911 se încheia Convenţia nr.131596 între Ministerul de Finanţe ungar şi un sindicat condus de Deutsche Bank din Berlin, privind constituirea Ungarische Erdgas-Gesellschaft AG (Societate ungară de gaz metan) cu sediul la Budapesta şi un birou operativ la Diciosânmartin (Tîrnăveni).

Lipsa de interes al capitalului maghiar, invitat în repetate rânduri de Guvernul ungar la valorificarea gazului metan din Transilvania, la care s-a adăugat declanşarea primului război mondial, l-a determinat pe ministrul de finanţe maghiar, excelenţa sa contele Teleszky să „considere că este o necesitate tehnică şi economică de un înalt grad de a fi îngrijorat de exploatarea vastă a câmpurilor de gaze de necesitatea de capitaluri mari”. I s-a oferit ocazia Guvernului ungar să se orienteze spre capital străin. Experienţa americană în utilizarea gazelor naturale determină înfiinţarea unui “sindicat al gazelor naturale” format din British and Foreign General Securities and Investment Trust Limited din Londra şi două mari bănci ungare. Acest sindicat a avut rolul de a sensibiliza mediile de afaceri vis-á-vis de valoarea noilor resurse energetice.

Perioada pentru care se încheia acest contract calculând de la data când Parlamentul lua la cunoştinţă raportul întocmit de Ministerul de Finanţe, se stabilea la 50 de ani. În cazul în care, în primii 35 de ani de existenţă a U.E.G., valoarea, investiţiilor înfăptuite de aceasta, în industria de gaz natural, depăşea cuantumul de o sută de milioane de coroane, ministerul garanta, în favoarea societăţii, prelungirea fără modificări a contractului încheiat în 1915, pe o durată de încă 25 de ani.

În aceasta formulă, Contractul-Convenţie a fost semnat şi parafat, din partea ungară, de către Johann Teleszky, ministru de finanţe, având ca martori pe Ioan Grünn şi Hugo Böckh şi de către Emil G. Strauss, ­director la Deutsche Bank, martori fiind Ernst Klimmke şi Fritz Keller.

La constituirea capitalului de bază al societăţii, sindicatul condus de Deutsche Bank era format din următoarele instituţii: Deutsche Petroleum-Aktiengesellschaft Berlin, Pester Ungarische Kommerzialbank, Ungarische Allgemein Kreditbank, Ungarische Gasgluhlicht-Aktiengesellschaft, Ungarische Eskompte-und Weschsler Bank, Wiener Bankverein, Anglo-österrichische Bank, Nieder-österreichische Eskompte-Gesellschaft, Schodnica Aktiengesellschaft fur Petroleum Industrie Viena, Bank fur Handel und Industrie Berlin, Kommerz-und Diskontobank Berlin, Mitteldeutsche Kreditbank Berlin, Nationalbank fur Deutschland Berlin, Bankhaus SH Stern und Komp Frankfurt am Main, bayerische Stickstoffwerke Aktiengesellschaft Berlin.

Capitalul nou createi societăţi se cifra la suma de 20.000.000 coroane, constituit din 20.000 de acţiuni cu valoare nominală fiecare de câte 1.000 de coroane. În schimbul zăcămintelor de gaze concesionate de către U.E.G., Ministerului de Finanţe îi reveneau, din totalul capitalului constituit, 4.000.000 de coroane în acţiuni (deci 4.000 de acţiuni a 1.000 de coroane fiecare). Pe lângă cele patru mii de acţiuni aflate în posesia Ministerului ungar de Finanţe, celelalte acţiuni, în majoritatea lor, reveneau lui Deutsche Bank - 12.500 de acţiuni, unui grup de bănci ungare - 8.250 de acţiuni, precum şi unui grup de bănci austriece 2.500 de acţiuni.

Prin aceleaşi prevederi contractuale se stipula interdicţia dată tuturor deţinătorilor de capital, inclusiv Ministerului de Finanţe, de a-şi vinde partea proprie de acţiuni în decurs de trei ani. După această perioadă de timp impusă de contract, tranzacţia era posibilă, cu drept de preempţiune şi numai în bază de reciprocitate – ministerul să vândă societăţii şi invers: "Declaraţiunea dacă se face uz de acest drept de opţiune, sau nu, trebuie dată în intervalul de 30 de zile după ce a ajuns întrebarea la Ministerul de Finanţe, respectiv la Direcţiunea Societăţii U.E.G. Nedeclararea în acest interval se consideră ca refuzare."

În baza art. 4 al Legii a VI-a din 1911 Ministerul de Finanţe ungar concesionează câmpurile de gaze: Cetatea de Baltă, Şaroş, Bazna, Zaul de Câmpie, Sânger, Şincai, Nadeş, Teleac, Sânmiclăuş-Bălcaci, Iara de Mureş, Şaroşul Unguresc precum şi circa 2/5 din terenurile de gaz cunoscute pe baza cercetărilor geologice, dar încă nesondate. Obiectul de activitate al U.E.G. era “exploatarea şi cultivarea minieră (producţiunea, transportul şi valorificarea) gazului metan pe câmpurile de gaz concesionate, precum şi construirea şi ţinerea în stare de mers a conductelor de gaz metan concesionate".

Îndrumarea de specialitate şi conducerea efectivă a U.E.G. se realiza prin intermediul unui Consiliu de Administraţie, alcătuit din specialişti, membrii acestuia erau numiţi, în paşi egali-sau, atât de către Guvemul ungar, cât şi de conducerea financiară a societăţii, preşedintele fiind desemnat de către Ministerul de Finanţe ungar. Consiliul de Administraţie cuprindea un număr de maximum 23 de persoane, incluzând şi pe preşedintele acestuia în cadrul consiliului. Ministerul de Finanţe îşi rezerva dreptul de a numi, în afară de preşedinte, şi un număr de 6 membri din râdul acestuia. De asemenea, în rândul membrilor Comisiei de Cenzori (alcătuită din 5 persoane) Ministerul de Finanţe numea preşedintele şi doi membri. Persoanele desemnate în organismele de conducere ale societăţii, urmau să fie validate de către Adunarea generală a U.E.G. Stipulaţiile articolului 28 al convenţiei, consemnau faptul că preşedintele U.E.G., care îndeplinea şi funcţia de Preşedinte al Consiliului de Administraţie, urma să fie ales de U.E.G. la recomandarea expresă a Ministerului de Finanţe.

Problema societăţii U.E.G. în care era implicat direct fostul stat ungar, precum şi capitalul străin aparţinător unor puteri inamice din timpul primei conflagraţii mondiale, care exploata una din bogăţiile de bază ale Transilvaniei se cerea imperios rezolvată, în conformitate cu Tratatele de la Versailles, Saint Germain şi Trianon. Năzuinţele românilor au fost de recuperare de la capitalul străin a bunurilor ce le aparţineau de drept. Naţionalizările de după Marea Unire au dus la dispariţia în mare parte a capitalului german şi la o reducere simţitoare a părţii deţinute de capitalul din Viena şi Budapesta.

Dezbaterile în jurul acestei teme îşi au sorgintea în amintitele prevederi ale tratatelor de pace, care autorizau statele ieşite învingătoare să confişte obiectivele aflate pe teritoriul lor, aparţinând ţărilor învinse în primul război mondial. Se aplică o singură excepţie şi aceasta faţă de acele capitaluri ale căror posesori deveniseră, în virtutea schimbărilor teritoriale, cetăţeni români sau ai unui alt stat aliat sau asociat. Fără a exista vreo perspectivă reală de a primi de undeva, sau de la cineva, o despăgubire pentru enormele pierderi suferite în timpul războiului, s-a hotărât lichidarea capitalurilor germane şi austro-ungare şi preluarea acestora de către statul român. În acest sens, la Sibiu, în cadrul unei şedinţe plenare a Consiliului Dirigent, în 11 iunie 1919 s-a pus problema exploatării bogăţiilor naturale transilvănene. Se aveau în vedere cercetările geologice (în special ale terenurilor de gaz metan). În cadrul amintitei consfătuiri se solicita punerea urgentă a Societăţii ungare de gaz metan sub sechestru judiciar.

În 16 iunie 1919 Consiliul Dirigent dispunea instituirea sechestrului judiciar asupra societăţii U.E.G., activitatea acesteia urmând a se desfăşura în continuare sub controlul Consiliului Dirigent, care în cazul acestei decizii se explică prin faptul că societatea (creaţie a lui Deutsche Bank), administra una din principalele surse de energie ale ţării, şi prin faptul că statul român succesor al statului ungar în acest spaţiu geografic, deţinea o parte din capital, fapt pentru care s-a considerat oportun să se asigure, prin măsura luată, inventarierea bunurilor societăţii U.E.G. şi să i se evalueze patrimoniul. În baza deciziilor 3/16 iunie 1919 şi 4/30 iunie 1919 ale Consiliului Dirigent, Tribunalul din Alba Iulia, ca autoritate judiciară minieră în cauza statului român în baza Deciziei nr. 629/1919, hotara punerea sub administraţie forţată a averii imobile şi mobile ce constituiau proprietatea U.E.G. şi numirea unui administrator de sechestru. La această situaţie acţionarii (care în proporţie de 80% aparţinea ţărilor inamice României în primul război mondial) au protestat  cerând Preşedintelui Consiliului Dirigent scoaterea de sub sechestru a societăţii. Tratatul de la Versailles stipula anularea de la sine a tuturor contractelor încheiate de societăţii germane pe teritoriul altor state, situaţie în care se găsea Deutsche Bank. În momentul sechestrării bunurilor societăţii, Deutsche Bank deţinea 45% din acţiuni, iar statul ungar 15% din acţiuni. În baza Tratatului de la Versailles acţiunile Deutsch Bank reveneau României la care se adăugau şi cele ale statului ungar, (România fiind succesor de drept al statului ungar), acţiuni care însumate reprezentau 60% din acţiuni, urmând să întreprindă acţiuni în vederea achiziţionării şi a celorlalte acţiuni. Statutul de înfiinţare al U.E.G., din anul 1915, prevedea:”… statul avea dreptul de prioritate în achiziţionarea acţiunilor deţinute de la ceilalţi acţionari…” , ceea ce favoriza şi achiziţionarea celorlalte acţiuni.

După contestaţiile repetate ale conducerii U.E.G. la Tribunalul Alba-Iulia, Înalta Curte de Casaţie i-a determinat  pe aceştia să se adreseze Tribunalului mixt româno-ungar de la Paris, unde nu s-a ratificat sentinţa de lichidare a Tribunalului Alba-Iulia. În anul 1927 Tribunalul de la Paris considera că societăţile maghiare şi pe cele cu capital în majoritate german, nu intră sub incidenţa Tratatului de la Versailles. Pentru rezolvarea problemei, politicienii români recurg la o soluţie paşnică, avansând ideea cumpărării acţiunilor de către statul român. Pentru aceasta Societatea Romana de Gaz SONAMETAN era împuternicită de Guvernul României să achiziţioneze acţiunile U.E.G.

Aceasta a determinat ca în 22 noiembrie 1927, SONAMETAN să obţină, contra cost, 10708 acţiuni ale U.E.G. aflate în proprietatea unor bănci ungureşti şi austrice, devenind acţionară cu cca. 40% la capitalul U.E.G.. În noiembrie 1928, SONAMETAN cumpără de la Societatea Apis-Glarus 12.250 acţiuni şi 8.250 bonuri de beneficiu, achitabile într-o perioadă de 7 ani. Astfel, în anul 1928 poseda 85% din capitalul social şi 50,8% din bonurile de beneficiu U.E.G. În cursul lunii ianuarie 1932 au fost cumpărate cele 15% din acţiunile ce formau proprietatea statului ungar. În final, în luna aprilie 1932 întreaga avere a societăţii U.E.G. a fost adusă în patrimoniul societăţii SONAMETAN.

La 25 ianuarie 1932 s-a desfăşurat, la sediul U.E.G. din Budapesta, o adunare generală extraordinară care a hotărât mutarea sediului din capitala ungară la Bucureşti şi schimbarea denumirii societăţii din Societatea ungară de gaz metan (U.E.G.) în Societatea Anonimă Română de Gaz Metan (SRG). Anul 1939 UEG fuzioneaza prin absorbtie cu SONAMETAN.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite