Ce se întâmplă cu banii deponenţilor în cazul unei bănci care intră în faliment?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
raport europa bani republica moldova

Poate este doar o simplă întâmplare acest episod de acum, cu toate tensiunile aferente, privind soarta Deutsche Bank, una dintre cele mai importante bănci sistemice din lume. Să sperăm că sunt doar strict preventive avertismentele legate de fragilitatea extremă a arhitecturii bancare şi financiare mondiale, niciodată refăcută în întregime după şocurile succesive care au demarat în 2008.

De dorit ca agitaţia profundă din mediile bursiere să fie doar rezultatul unei politici ultra-prudente, mai ales după ce s-au văzut rezultatele îngrijorătoare ale „testelor de stres” rulate tocmai pentru a se testa capacitatea de rezistenţă a marilor bănci şi principalelor lor filiale în cazul apariţiei unor probleme grave.

Dar, fiindcă tot am evocat principiul prudenţei, poate este un moment util pentru a reaminti faptul că, de la 1 ianuarie 2016, este aplicabilă la nivelul UE Directiva relativă la redresarea băncilor şi la modul de rezolvare a problemelor cu care se confruntă (BRRD, aveţi aici textul în limba română pe care ar fi bine să-l lecturaţi). Principiul său este rezultanta învăţămintelor crizei precedente: instituie aşa-numita procedură de „bail-in” sau de „reformă internă”. Adică exact inversul situaţiilor anterioare în care regula de salvare era o operaţiune masivă (sau de foarte mari dimensiuni) denumită „bail-out” sau „finanţare externă” de către stat. Adică, aşa cum s-a acuzat pe drept cuvânt, o operaţiune profund imorală prin care pierderile datorate operaţiunilor sau politicilor iresponsabile ale unor bănci şi investiţiilor lor riscante sau proaste, erau acoperite din banii contribuabililor care, astfel, pierdeau de două ori, direct şi indirect, sume absolut considerabile... salvând şi apoi re-salvând băncile de faliment doar pentru a le vedea reintrând în ciclul investiţiilor de mare risc, propunând iarăşi şi iarăşi fonduri de risc neacoperite decât de acţiuni ale unor alte bănci cu probleme similare, caracatiţă care aducea câştiguri fabuloase pentru acţionari şi conducerile instituţiilor bancare dar care, în caz de criză, lăsa complet descoperită zona deponenţilor.

De data asta, noua legislaţie prevede un cadru de acţiune foarte precis descris pentru a se putea restructura băncile în prag de faliment fără a afecta contribuabilul. Acesta este principiul. Dar realitatea nu este deloc simplă.

Sunt trei grupuri care urmează să suporte şocul financiar.

În ordine: acţionarii, apoi creditorii (în principal deţinătorii de acţiuni) apoi, în ultimă instanţă, conturile deponenţilor care vor putea fi „rase” dincolo de suma aflată sub garanţie, adică 100.000 de euro per deponent şi per bancă. A existat un precedent care a justificat introducerea acestei a treia categorii de recurs extrem?

Sigur că da, precedentul creat în 2013 de Banca centrală a Ciprului care, în cadrul unui plan european de salvare a sectorului financiar, a acceptat „scoaterea” a până la 47,5% din depozitele superioare a 100.000 de euro din Bank of Cyprus... ceea ce a provocat un haos imediat, cu cozi uriaşe ale tuturor micilor deponenţi care încercau să-şi retragă în urgenţă economiile, indiferent de nivelul acestora.

Unde există probleme?

1. Ideea de bază a fost de a se crea un sistem cu trei piloni: în primul rând, un mecanism unic de supervizare, operaţional din noiembrie 2014, sub egida Băncii Centrale Europene, cel care face ca toate băncile să fie supuse aceloraşi norme prudenţiale. În al doile rând, Mecanismul de rezoluţie unic care să răspundă unui faliment bancar. În al treilea rând, a fost decis şi ca într-o perioadă de 8 ani (începând cu aprilie 2014) să fie format şi un Fond european unic de rezoluţie, „regulament care, în principal, cere băncilor să finanţeze un fond care să poată acoperi pierderile suplimentare, aceasta după ce s-a terminat operaţiunea de bail-in. Ţările membre ale Uniunii bancare (precum şi celelalte care doresc să participe la mecanismul respectiv) îşi împart acest Fond unic, finanţat de bănci, cu o valoare ce va trebui să atingă 55 miliarde de euro. Mai avem însă de aşteptat, existând reticenţe majore ale unor ţări-cheie de a participa realmente la constituirea Fondului, tocmai pe principiul că nu trebuie ca banii contribuabililor dintr-un Stat Membru să fie folosiţi pentru salvarea unei bănci în dificultate dintr-o altă ţară. Aveţi aici textul reglementării respective (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32014R0806)

2. Speranţa, deci, se sprijină în acest moment, pe existenţa, funcţionalitatea şi stabilitatea Fondului de garantare a depozitelor bancare existent în fiecare ţară. Drept care, pentru România, iată remarcile făcute de Vlad Petrini pentru revista CAPITAL (28 iulie 2016):

În România, toate cele 28 de bănci comerciale funcţionale, plus Banca Centrală Cooperatistă Creditcoop, participă la programul de garantare al FGDB. Excepţie fac sucursalele instituţiilor de credit străine, adică ING Bank, Veneto Banca, Bank of Cyprus, Citibank, BNP Paribas Fortis, TBI Bank, Blom Bank şi Finicredito. Acestea din urmă intră sub incidenţa schemei de garantare a depozitelor din ţările lor de origine. Spre exemplu, plafonul maxim de garantare a depozitelor la ING Bank România este tot de 100.000 euro, în urma deciziei luate de Banca Centrală a Olandei încă din octombrie 2008.

Românii care deţin depozite de până în 100.000 de euro la cele 29 de bănci participante la fond sunt garantaţi. În cazul în care o bancă este declarată insolventă, aceştia îşi primesc banii înapoi.

Datele fondului arată că din 13.971.200 de depozite ale persoanelor fizice, 24.919 sunt peste plafonul de 100.000 de euro. În cazul acestor depozite, doar suma de 100.000 de euro este acoperită de FGDB.

„Pentru acea parte din depozit care depăşeşte 100.000 euro, deponenţii beneficiază de un tratament preferenţial, creanţele acestora având un rang superior. Astfel, în cazul unui depozit de 150.000 de euro, diferenţa de 50.000 euro peste plafonul de acoperire poate intra sub incidenţa recapitalizării interne numai în condiţiile în care toate celelalte creanţe nu au fost suficiente pentru a absorbi pierderile şi a asigura capitalizarea adecvată a instituţiei de credit. Dacă în ultimă instanţă se ajunge, totuşi, la conversia sumei neacoperite de 50.000 euro, titularul depozitului respectiv primeşte în schimb titluri de capital (de exemplu, acţiuni) la banca în cauză. Acţionarii şi creditorii băncii în rezoluţie sunt primii care suportă pierderile, cu menţiunea că niciun creditor nu suportă pierderi mai mari decât în cazul în care instituţia de credit ar fi fost lichidată prin procedura de insolvenţă“, precizează instituţia de garantare.

3. Mecanism tip „hold-up”, au acuzat imediat criticii acestor măsuri, afirmând că adevărata primejdie este cea cu care s-a confruntat sistemul bancar din Cipru: apariţia bruscă a unui sentiment de panică generalizată care a făcut ca micii deponenţi să dorească imediat să recupereze în cash toate economiile, ceea ce a creat o masivă criză de lichidităţi. Dacă asta s-a petrecut în Cipru, la nivelul unei bănci, care va fi scenariul în clipa în care una sau mai multe „bănci sistemice” din Europa ar intra simultan sau consecutiv (dar la interval scurt de timp) în criză, antrenând după ele o mişcare de tsunami? Dacă statului îi este de acum interzis să intervină, vor face faţă băncile naţionale, apoi Fondul de garantare însuşi, unei asemenea cereri enorme de lichidităţi concentrate pe o perioadă foarte scurtă de timp?  

De aici, întrebările care încă nu au primit răspunsuri complete şi asigurătoare nicăieri în Europa: Fondurile de garanţie, în acest moment de nelinişte, oare cât acoperă din nevoia de rambursare a depozitelor de până la 100.000 de euro? Aţi văzut un răspuns în cazul României: 3/4 din depozitele existente de până la 100.000 de euro sunt garantate de a fi returnate în termenii stabiliţi de noua lege de pe piaţa noastră, perioada de rambursare în caz de faliment bancar fiind redusă de la 20 la 7 zile lucrătoare. 

Va conta sau nu, aşa cum s-a întâmplat în cazul precedentei crize, apartenenţa unui Stat Membru la zona euro, ceea ce, atunci, a prioritizat acţiunile de sprijin şi a le-a concentrat în ideea salvgardării prioritare a băncilor din zona euro?

O altă întrebare, chiar dacă niciodată ridicată în mod oficial, este dacă, în caz de criză majoră a băncilor sistemice, rambursarea tuturor clienţilor se va face instantaneu şi în mod egal (în cazul băncilor cu filiale sau sucursale în alte state membre europene), între clienţii autohtoni ai băncii mamă şi cei răspândiţi în alte ţări? Iarăşi, din nefericire, apare spectrul unei foarte posibile crize de lichidităţi şi a nivelului acceptat de intervenţie al Băncii Central Europene.

Repet, poate nimic din toate acesta să nu depăşească nivelul unor perspective teoretice. Numai că apar semne care nu pot fi ignorate: de la neliniştile Băncii Centrale Europene asupra reacţiilor viitoare ale pieţelor în ce priveşte BREXIT şi căderea în continuare a lirei sterline, până la probleme Deutschebank sau ING care, în Belgia spre exemplu, a anuţat deja un plan masiv de concedieri pentru următoarea perioadă, sau problemele care continuă pentru banca spaniolă Santander sau pentru câteva dintre marile bănci italiene.

Se poate să fie doar o serie de coincidenţe. Dar e bine, totuşi, să fiţi informaţi şi să urmăriţi cu atenţie evoluţiile pieţelor din următoarele săptămâni şi luni...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite