Lecţia de macroeconomie. Despre cauza structurală a adâncirii deficitului extern

Cauza structurală a adâncirii deficitului extern nu este creşterea veniturilor românilor, aşa cum spun unii analişti. Este altceva. Oferta internă de bunuri şi servicii nu s-a adaptat nici de această dată unei cereri agregate în creştere, în principal din cauza accesului redus la finanţare a companiilor autohtone. Este un deficit structural istoric aici.

În anul 2018, contul curent al balanţei de plăţi a înregistrat un deficit de 9416 milioane euro, comparativ cu 5970 milioane euro în anul 2017, conform datelor BNR. Oponenţii viziunii creşterii veniturilor consideră că impulsurile pe cerere sunt vinovate de adâncirea deficitului balanţei comerciale şi a contului curent. În sensul în care creşterea veniturilor a condus la creşterea cererii agregate de bunuri, oferta internă nu a putut să ţină pasul, importurile au crescut şi deficitul balanţei comerciale s-a adâncit. Adică sunt blamate creşterile de salarii, pe de o parte şi faptul că românii consumă bunuri din import, pe de altă parte.

La prima vedere ai zice că judecata este corectă. Numai că dacă te uiţi în amănunt, faci un proces de inducţie inversă precum în teoria jocurilor şi derulezi lanţul de transmisie al efectelor presupuse de unii analişti - se rupe filmul. Nu impulsurile pe cererea agregată sunt de vină pentru deficitul balanţei comerciale, ci incapacitatea ofertei interne de a se adapta noului normal.

Să vedem - de ce nu este în stare oferta internă să mărească producţia de bunuri şi servicii pentru a satisface o cerere în creştere? De ce capacitatea productivă a României a crescut doar marginal în anii de tristă amintire 2009-2011 iar tendinţa de menţinere la niveluri joase s-a manifestat şi după? De ce firmele româneşti sunt subcapitalizate şi doar 14.000 de firme dintr-un total de 650.000 sunt bancabile, aşa cum ne spun rapoartele băncii centrale? De ce nu sunt investiţii consistente în sectoare strategice din România? De ce este de preferat să se dezvolte afacerile străine care să importe masiv când avem tradiţie, avantaj competitiv, resursă umană calificată în acele domenii?

Există un răspuns structural. Lipsa de acces la finanţare a companiilor din România, mai ales a celor care fac parte din sectorul IMM. Băncile comerciale din România nu împrumută economia reală, mai ales companiile autohtone (cu precădere întreprinderile mici şi mijlocii). Neavând acces la finanţare, creşterea capacităţii productive este blocată, oferta rămâne în urma cererii, valoarea exporturilor rămâne în urma valorii importurilor iar deficitul balanţei comerciale se adânceşte.

Argumente.

1. Problema accesului la finanţare şi la credite pentru investiţii este foarte gravă. Principala concluzie din Sondajul BNR privind accesul la finanţare al companiilor nefinanciare din România (bnro.ro, 2018) este aceea că „62 la sută dintre companii nu ar lua un credit în lei, iar 66 la sută nu ar lua un credit în euro, indiferent de costul acestora, deoarece intenţionează să îşi reducă gradul de îndatorare“. Mai concret, în acelaşi sondaj „... firmele respondente din acest sector consideră în egală măsură că nivelul prea ridicat al dobânzilor şi comisioanelor, precum şi cerinţele privind valoarea sau tipul garanţiei solicitate de instituţiile financiare sunt principalele dificultăţi întâmpinate în accesarea finanţării“.

2. Condiţiile de creditare pentru firmele din România nu sunt stimulative. 8 din 10 IMM-uri se autofinanţează, conform Cartei Albe a IMM-urilor 2018, publicată de Consiliul Naţional al IMM-urilor din România.

3. Observaţi în graficul de mai jos ce dinamică marginal pozitivă/chiar negativă există în procesul de creditare al companiilor nefinanciare din România? Vă puteţi imagina ce mai rămâne dacă excludem programele guvernamentale de sprijin a activităţii de creditare pe persoane fizice/companii prin activităţi de garantare? Sau dacă gândim în termeni reali?

Sursa: bnro.ro, 2019

4. Privind structura sectoarelor în care creditarea are o dinamică pozitivă veţi înţelege cât de rupte de realitate sunt unele dintre tezele expuse în spaţiul public. Pe de o parte se acuză lipsa de sustenabilitate a creşterii economice iar pe de altă parte sectoarele preferate pentru creditare sunt unele cu valoare adăugată foarte mică pentru economie.

Iată de pildă. Citez din Raportul de stabilitate financiară publicat de BNR în decembrie 2018: „Sectorul imobiliar a consemnat cea mai semnificativă dinamică ascendentă privind creditele nou-acordate de către bănci (63%), în timp ce fluxul de credite acordat companiilor care activează în sectorul serviciilor s-a diminuat (-32%). După criteriul tehnologic, volumul creditelor noi s-a îndreptat majoritar către firmele cu un grad scăzut de tehnologizare, însă şi în cazul companiilor cu grad ridicat de tehnologizare (high-tech) se observă o dinamică pozitivă, băncile dublând finanţările nou-acordate acestei categorii de întreprinderi. Firmele care oferă servicii cu un nivel ridicat de cunoaştere (knowledge-intensive services) au accesat un volum de credite noi cu 51 la sută mai scăzut în ultimele 12 luni, faţă de perioada corespunzătoare a anilor trecuţi“. De ce decizia cu privire la creditarea anumitor sectoare se ia în capitalele băncilor mamă şi nu în filialele/sucursalele din România?

5. Cum să se dezvolte companiile româneşti cu dobânzi duble/triple la credite faţă de situaţia din ţările concurente? Cum să avem campioni europeni regionali dacă Rata medie a dobânzii la creditele noi către companiile nefinanciare în România este cu 57% mai mare decât în Polonia şi de 2,8 ori mai mare decât în Ungaria?

Sursa: băncile centrale HU, PL şi RO, 2019

6. Cum să-şi poată fundamenta firmele planuri de afaceri multianuale când volatilitatea dobânzilor de la noi este mult mai ridicată decât în Polonia şi Ungaria?

 
Sursa: băncile centrale HU, PL şi RO, 2019

Dacă ne uităm în ultimii patru ani observăm că am avut cele mai ridicate dobânzi de politică monetară şi implicit cele mai mari dobânzi la credite. Ungaria are 0,9% rata dobânzii de politică monetară din 25 mai 2016, Polonia are 1,5% din 5 martie 2015 iar noi avem 2,5% - în ultimii 4 ani rata dobânzii s-a modificat de 6 ori în sus şi în jos, în Ungaria a mers doar în jos iar în Polonia a scăzut la 1,5% şi a rămas acolo.

Altfel, se afirmă eronat şi propagandistic că #wageledgrowth a condus la o creştere a cererii agregate (surprinzător pentru unii (: asta este, o strategie de tip keynesian pentru stimularea cererii) şi că oferta agregată nu a crescut. Datele oficiale publicate în ultima prognoză a Comisiei Europene din oct 2018 arată o mărire a capacităţii productive a României pe termen lung (o creştere de PIB potenţial) de 4,6% în 2018 (cu 0,3 puncte procentuale peste prognoza CE din primăvară) şi în creştere consistentă faţă de 2016 când era de 3,6%. Ca şi în 2017 şi în 2018 România se află pe locul 3 în UE28 la creşterea PIB potenţial, în 2019 şi 2020 urmând a urca pe un binemeritat loc 2. Creşterea PIB potenţial nu înseamnă decât o ofertă agregată în creştere, calitativă, intensivă, convergenţă sustenabilă, modernizare.

În concluzie, stimulii pentru creşterea cererii agregate au fost însoţiţi de o creştere a ofertei agregate interne, dar de magnitudine mai joasă. Schemele de ajutor de stat şi programele de stimulare a producţiei autohtone implementate de guvern trebuie să fie însoţite de creşterea accesului companiilor autohtone (mai ales IMM) la finanţare. Băncile comerciale trebuie să crediteze economia reală.

Altfel, este greu ca economia să se dezvolte cu frâna trasă.