Nabucco – cine sunt sclavii energiei ieftine?

Infografie Nabucco

De curând o ştire a explodat în presa noastră, deşi fusese anticipată de mai multă vreme: proiectul gazoductului Nabucco – denumirea venea de la vestita operă a lui Verdi – nu este susţinut de către Baku.

Din acel moment, a plouat cu acuze, unele întemeiate. Evident, nici agitatorii diferitelor poziţii nu putea lipsi, aşa că şi-au dat şi ei în petec.

Talentul şi energia consumată în aceste tipuri de vorbării mă face să cred că aş deveni cel mai bogat om din lume dacă aş reuşi, împreună cu studenţii mei, să creăm o micro-centrală electrică care să convertească vorbele în waţi. Grav e că la politicieni cantitatea de vorbe goale e atât de mare, încât ar fi posibil să le ia foc gura, de la atâta mers în gol al instalaţiei ce ar prelucra zbuciumul măselelor ce le merg acestora singure – deoarece în prea rare cazuri creierul le stabileşte frecvenţa şi calitatea.

Este timpul, totuşi, să ne gândim serios şi să facem aici o scurtă analiză, deoarece cele de mare întindere le fac alte instituţii ale statului, iar autorul nu poate spera decât, cel mult, la faptul că unii dintre cei ce vor lucra la ele vor avea în vedere şi câteva din opiniile exprimate aici.

Abordările pe care le putem avea sunt fie de tipul: „vulpea când nu ajunge la struguri, spune că sunt acri”, sau realistă, sine ira et studio – adică „fără ură şi părtinire”.

În primul rând, trebuie să calificăm natura acestei veşti anunţate săptămâna trecută: da, este un eşec. În urma unui eşec, vinovaţii trebuie să fie traşi la răspundere deoarece şi-au demonstrat o parte a capacităţii profesionale. Aici nu eu sunt în măsură să stabilesc cine trebuie să fie penalizat şi cine nu, şi mai ales cum – nu îndeplinesc o funcţie cu astfel de competenţă. Este seama organelor în drept să analizeze lucid şi fără parti-pris-uri această situaţie şi să se pronunţe.

Totuşi, există şi o parte plină a paharului, care este chiar mai mare decât cea goală.

Fără să uităm că pe fond acest proiect nu este un succes, totuşi el a reprezentat o cauză care a unit politica şi administraţia într-un efort comun, într-o singură direcţie. Acest lucru nu s-a mai realizat din 2007 încoace, ceea ce este până la urmă mai bine. Practic, este evident că de acum tema energetică va uni şi mai mult eforturile statului român, deoarece „fără de energie, boieri dumneavoastră, nu se poate”.

În al doilea rând, a redemonstrat că în secolul XXI una dintre temele de importanţă majoră este energia, alături de politica fiscală, educaţia superioară, politica demografică şi politica de mediu. Astfel, este de observat că în următorii ani cei mai buni absolvenţi de studii superioare vor începe să se îndrepte uşor către aceste zone, deoarece acestea vor fi cele mai uşor aducătoare de profit, promovări şi perspective de dezvoltare.

Statele sunt în primul rând singure pe piaţă, şi abia apoi au susţinerea vecinilor de tarabă.

În al treilea rând, li s-a reconfirmat visătorilor că în aceste materii statele sunt „suverane şi independente”. Astfel, realpolitik-ul a făcut o demonstraţie la nivel continental european, prin care a subliniat ceea ce orice om normal ştia: statele sunt în primul rând singure pe piaţă, şi abia apoi au susţinerea vecinilor de tarabă.

Pe termen scurt, mediu şi lung acest lucru va însemna o nouă orientare a domeniilor de studiu conexe relaţiilor internaţionale, în care valorile împărtăşite multi-statal se vor limita la drepturile sociale şi politice. În rest, universităţile care vor să formeze specialişti ce vor să fie absorbiţi de piaţa muncii în aceste zone vor trebui să îşi adapteze curricula de studii la realităţile lumii, iar energia vorbeşte în această limbă reală.

Imaginea sa (a proiectului UE -n.r.) reală: este eficace în materia respectării statului de drept, a justiţiei şi a drepturilor sociale şi politice, dar prea puţin potentă în materia economică.

Din alte puncte de vedere, eşecul proiectului Nabucco va însemna abandonarea unor poziţii în cadrul proiectului UE, care se vede acum confruntată cu imaginea sa reală: este eficace în materia respectării statului de drept, a justiţiei şi a drepturilor sociale şi politice, dar prea puţin potentă în materia economică. Eşecul acestui proiect de fapt a reverberat la nivel global, iar din acest moment anumite pretenţii de supremaţie economică a UE la nivel global s-au terminat, singura consolare fiindu-i oferită de zona amintită mai sus – stat de drept, justiţie, drepturi sociale şi politice.

Se spune că în urma acestei decizii, de favorizare a proiectului TAP, în dauna proiectului Nabucco, cel mai mult a câştigat Rusia. Parţial este adevărat, parţial aş considera că cel mai mare câştigător este China, care se demonstrează a fi, încă o dată, un magnet economic mai puternic decât toate statele continentului european.

Spun asta, deoarece adevărata ştire a săptămânii a fost încheierea unui contract între Rusia şi China, în care prima s-a angajat să vândă 46 de milioane de tone de petrol pe an, timp de 25 de ani: 360 de milioane de tone de petrol contra a 270 de miliarde de dolari. Efectele acestei decizii sunt mult mai largi decât se crede, iar ţările continentului european vor trebui să înceapă lupta pentru a convinge furnizorii de materie primă că sunt mai frecventabili decât alte state.

Pe fond, nimeni nu poate interzice unui producător să vândă cuiva, la preţul pe care îl vrea. Acest lucru nu l-a înţeles niciodată Ucraina, dar i s-a demonstrat că se această lege este unică şi etern valabilă. Dacă nu cumperi, ai de ales între a găsi un alt productor care să îţi vândă, sau să produci singur. Singura soluţie prin care îi poţi forţa mâna unui vânzător este să îi demonstrezi că poţi cumpăra din altă parte la un preţ mai bun.

Din motive de incompetenţă financiară, statele membre UE nu îşi pot permite – deşi, fără îndoială că şi-ar dori – contracte pe termen foarte lung, ceea ce Rusia, ca principal furnizor de energie pe continentul european încearcă să obţină.

Şi, dacă ne uităm cu atenţie la ce se întâmplă acum pe piaţa globală a energiei, vedem că se duce o luptă dură în sensul convigerii producătorilor că ţara X sau Y este mai solvabilă decât ţara M sau N, astfel încât direcţia conductelor să fie cât mai aproape de aceste ţări mai solvabile.

Aici, apare o particularitate: din motive de incompetenţă financiară, statele membre UE nu îşi pot permite – deşi, fără îndoială că şi-ar dori – contracte pe termen foarte lung, ceea ce Rusia, ca principal furnizor de energie pe continentul european încearcă să obţină. Deficitele bugetare majore, precum şi datoriile publice din ce în ce mai mari nu permit statelor membre UE – în majoritate – să mai facă stategii de dezvoltare pe termen lung, deoarece nu ştiu cum să rezolve problema datoriilor publice interne. Astfel, sunt nevoite să contracteze pe termen mai scurt, deoarece aceste probleme de natura politicii fiscale nu permit o mai mare marjă de manevră.

În acelaşi timp, proiectul Nabucco atrage atenţia asupra diversificării resurselor energetice folosite de orice stat. Se observă că totuşi cea mai sigură şi mai rentabilă formă de energie pentru un stat este cea produsă de centrale atomo-electrice. Pe fond, ele sunt cele care au câştigat de mult competiţia cu celelalte forme de energie, iar aspectul va deveni şi mai evident în această materie în următorii ani.

O ultimă problemă, cu implicaţii puternice: preţul energiei furnizate populaţiei şi consumatorilor industiali. El se va mări din ce în ce mai mult, iar aceasta ar putea să ducă la anumite probleme sociale, proteste, închideri de companii, etc.

Trebuie să înţelegem că aceste probleme sunt inerente, în  momentul în care nu ai foarte multe resurse energetice. Totuşi, chiar e nevoie să ai resurse şi să le risipeşti, consumând fără înţelepciune? Evident, nu – mai bine să ai mai puţin, dar să consumi cu rost, crescând productivitatea pe unitate de produs realizată în industrie, decât să se scalzi în petrol sau gaz natural şi să produci consumând resursă energetică în mare cantitate, în timp ce alţii produc cu jumătate de materie primă consumată.

De astfel, aceasta este problema în fiecare stat fost comunist sau sovietic: reformarea unei industrii energofage presupune restructurarea companiilor active pe piaţă, deoarece nu poţi supravieţui prea mult în competiţia globală, dacă majoritatea costurilor tale de producţie se duc pe plata energiei consumate. 

Este, pe fond, şi ceea ce a cerut în 1990 la una din ultimele reuniuni ale CAER primul-ministru sovietic Nikolai Rîşkov: plata pentru resursele pe care URSS le oferă în dolari, la preţul internaţional, şi nu la preţul subvenţionat de până acum. Consecinţa  a fost destrămarea CAER şi aderarea fostelor state comuniste la NATO şi UE, precum şi scăderea nivelului de trai în toate fostele republici sovietice, deoarece ele beneficiază acum de un preţ mai redus al materiei prime furnizate de Rusia sau Kazahstan, dar acest preţ este în dolari şi trebuie plătit – şi acum nerespectarea contractelor se plăteşte inclusiv prin limitarea furnizării de resursă energetică de la vânzător câtre cumpăratori.

Mai trebuie să facem ceva: o politică fiscală mai clară şi mai lejeră, cu o sarcină fiscală mai redusă, deoarece investitorii nu vor veni acolo unde li se iau 10 piei.

Deci, nu avem de ales nici noi: ori devenim performanţi din punctul de vedere al consumului de resursă energetică şi al producţiei de bunuri, ori ne prăbuşim. Singura consolare – stimată capră a vecinului – este că nu o vom face singuri, ci ne vor însoţi şi alte state care vor face ca această gafă.

În această direcţie, mai trebuie să facem ceva: o politică fiscală mai clară şi mai lejeră, cu o sarcină fiscală mai redusă, deoarece investitorii nu vor veni acolo unde li se iau 10 piei.

Referitor la această problemă, trebuie să se înţeleagă la Guvern şi Parlament că populaţia este conştientă de aceaastă ecuaţie fără ieşire: competitivitate, performaţă economică şi fiscalitate redusă, şi este evident că vor sprijini oricând acele iniţiative care vor urma această linie.

Nu trebuie să uităm că trebuie în plus să investim în educaţia de vârf în materia relaţiilor internaţionale, geopoliticii şi a resurselor energetice – Universitatea de Petrol şi Gaze de la Ploieşti v-o mai amintiţi, stimaţi guvernanţi?

Românii vor rezista la orice creştere şi vor înţelege orice sacrificiu financiar, dacă vor vedea o strategie coerentă şi o finalitate a acesteia în materia energetică. Vor plăti şi vor încerca să producă mai mult şi mai bine, dacă guvernanţii vor realiza acest proiect şi vor uita că într-o zi, proiectul Nabucco a eşuat.

Dar dacă guvernanţii nu vor reuşi aceasta, costurile vor fi mari în primul rând pentru aceştia. Oricum, naţiunea nu a văzut în aceşti 24 de ani decât creşteri de preţuri, şi mai puţină competenţă şi strategie economică. Deci, dacă de la prima parte a binomului nu are aşteptări pozitive, ce-ar fi, domnilor guvernanţi, dacă aţi surprinde plăcut cu cea de-a doua?   

Naţiunea nu a văzut în aceşti 24 de ani decât creşteri de preţuri, şi mai puţină competenţă şi strategie economică.