Oamenii din presa şi industria de gaze în  perioada înterbelică (I)

Necesitatea culturalizării consumatorilor, este condiţia minimă evitării adâncirii sărăciei energetice în drumul de liberalizare a pieţei. În urmă cu 2 luni lansam iniţiativa „Adevărul despre energie”, ca o platformă de diseminare a informaţilor despre energie şi culturalizarea energetică, constat însă că interesul este scăzut faţă de problemele reale.

Vom reda în continuare un pasaj extras din memorile lui Constantin Ioan Motaş, fostul director general al societăţii de gaze în perioada 1919 – 1945, care atestă modul în care şi ziarişti de ieri abordau ADEVĂRUL DESPRE ENERGIE (extras din lucrarea C.I. Motaş - O viaţă de luptă, Ed. AGIR):

Era în vara 1935, când venind într-o zi la Mediaş, aflu de la funcţionari că   zilele trecute avusese loc cununia  unei fiice a şefului de gară Arhip, la care fuseseră şi ei invitaţi. Nun a fost Pamfil Şeicaru, cunoscutul polemist şi pamfletar, proprietar al ziarului „Curentul”. Acesta ducea, după cum se ştie, de peste zece ani, o violentă campanie în contra mea. Eram curios să ştiu cum s-a purtat el cu funcţionarii noştri. Cele ce am aflat m-au făcut şi mai curios.

Într-adevăr, Şeicaru s-a arătat foarte doritor să cunoască mai deaproape activitatea întreprinderilor de gaz metan, aflând că ele erau nu numai întreprinderile cele mai importante din regiune, dar şi singurele întreprinderi româneşti.

Condus de personalul nostru, Şeicaru a vizitat clădirea direcţiunii noastre, o interesantă construcţie cu patru etaje, situată în faţa gării Mediaş, birouri spaţioase, luminoase, ascensor, instalaţii sanitare model, laboratoare, bibliotecă, apoi atelierele şi depozitele de materiale, peste tot constatând o desăvârşită curăţenie şi ordine. A vizitat apoi şcoala primară nr. 2 şi gimnaziul românesc, ambele construite de Sonametan. A admirat apoi pictura noii catedrale ortodoxe din Mediaş subvenţionată,  de asemenea, de Sonametan. În fine, a vizitat şi şantierul Copşa Mică. Tocmai atunci începuse fabricarea negrului de fum. Cu această ocazie Şeicaru a aflat că din negru de fum se poate fabrica tuş şi cerneală de tipar.

Se vede că atmosfera românească, creată de mine, în acest centru, fost până mai ieri, pur săsesc, cum şi ordinea, curăţenia şi buna dispoziţie l-au impresionat. Desigur că şi-a amintit de atacurile lansate în anii trecuţi în contra mea şi voia, probabil, să şteargă amintirea lor, pentru că s-a întrecut în laude la adresa mea, faţă de personalul Sonametan.

Ba încă mai mult i-a rugat chiar să-mi transmită că ar vrea foarte mult să mă cunoască personal şi cât mai curând posibil.

Aflând de noua atitudine a vechiului meu duşman, m-am hotărât să iau contact imediat cu el. Eram curios să văd ce figură va face în faţa aceluia pe care îl atacase ani şi ani de zile prin „Curentul” în modul cel mai violent, aş spune şi cel mai trivial. Ţineam mult să-l văd în mijlocul a lor lui. De aceea, m-am dus eu la el, deşi ţinea morţiş să vină el la mine. Pe atunci administraţia „Curentului” era, dacă nu mă înşel, la etajul I, în strada Lipscani, colţ cu calea Victoriei.

Cum a aflat că am venit, văd deodată repezindu-se spre mine un om îndesat, mijlociu de statură, negricios şi cu părul vâlvoi, care imediat mă ia de braţ şi mă duce în biroul lui. Şi începe să-mi spună cât a rămas de impresionat de realizările mele. Nu mai putea să se întreacă în felicitări. La urmă, socotind că mă măguleşte, îmi declară:

„D-ta, domnule Motăş eşti un realizator cum în ţara noastră nu este altul decât Malaxa. Dv amândoi sunteţi cu adevărat mari realizatori”.

Cu aceste cuvinte ne-am luat rămas bun, rămânând să ne vedem cât mai curând. Observasem că Şeicaru mai voia să-mi spună ceva. De aceea, peste câteva zile i-am telefonat din nou. Voiam neapărat să aflu cauza acestei schimbări. Ştiam doar că aveam de a face cu un cinic şi cu un interesat. Ce putea să-l facă pe un asemenea om să-şi schimbe, aşa, dintr-o dată atitudinea? Şi, de această dată, mă duc tot eu la el, deşi dorea să-mi întoarcă vizita. După ce îmi repetă complimentele deodată, Şeicaru într-un ton confidenţial, îmi spune:

„D-ta, domnule Motăş, ai putea deveni, dacă ai vrea, omul cel mai puternic din ţară”!

Văzând că făceam ochii mari, Şeicaru continuă:

„D-ta, ai negrul de fum, mijlocul pentru aceasta, şi iată cum: să facem amândoi o fabrică pentru tuş de tipar şi Sonametan să-i acorde exclusivitatea de cumpărare a negrului de fum pentru intern. Am fi astfel în măsură, noi amândoi să dispunem singuri de tuş de tipar şi să impunem celorlalte gazete preţul nostru de vânzare. Am stăpâni astfel toată presa.”

Sigur pe puterea lui de convingere, aştepta încrezător propunerea mea.

Propunerea lui reprezenta o acţiune de şantajare şi un mijloc puţin elegant de îmbogăţire. Îmi repugna şi una şi alta. Stăpânindu-mă, m-am prefăcut că propunerea de colaborare era atrăgătoare, dar că există un mare impediment. Şi încep să-i explic că printr-o hotărâre a consiliului de administraţie este interzisă acordarea de exclusivitate de cumpărare a negrului de fum pentru uz intern, oricine ar fi el şi că cine are nevoie trebuie să se adreseze fabricii direct şi adăugai, spre a-l convinge şi mai mult de imposibilitatea acceptării propunerii sale, că această hotărâre fusese luată de consiliu în urma recomandării mele, încă cu un an mai înainte. Nu voiam să mi-l fac mai duşman decât îmi fusese până atunci. De aceea am evitat să-i arăt cât de respingătoare îmi apărea întovărăşirea cu el. Ne-am despărţit apoi cu promisiunea de a ne mai vedea şi de a mai reflecta. Nu e nevoie să mai adaug că atunci ne despărţeam pentru totdeauna.

Câţiva ani au trecut, atâţia cât i-au trebuit lui Şeicaru ca să uite laudele ce mi le aducea în 1935, până când văd apărând din nou în „Curentul” atacuri în contra mea, semnate de acelaşi Pamfil Şeicaru.

Importanţa diseminării energiei pe care o alocă mijloacele mass media din România este limitată, şi adesea se limitează la abordări, mai vechi şi mai noi.