Soarta conducătorului din industria gazieră (1919-1945)

Constantin Ioan Motaş, fostul director general al societăţii de gaze în perioada 1919 – 1945, cel care a ales Mediaşul ca sediu al companiei de gaz şi care pentru crezurile sale a suportat injurii ale ziariştilor, presiuni ale autorităţilor, înscenarea încălcării legii şi încarcerarea sa pentru o săptămână, nu au putut determina schimbarea opinilor sale.

Lupa politică între PNL şi PNŢ în perioada interbelică, dar şi între oamenii apropiaţii PNL-ului şi cei ai PNŢ-ului care doreau să se găsească în fruntea gazului metan, a determinat o adevărată prigonire a directorului general al societăţii de gaz Constantin Ioan Motaş, membru PNL, de către ministrul economiei Virgil Madgearu, membru PNŢ.

Vom reda în continuare un pasaj extras din memorile lui Constantin Ioan Motaş, fostul director general al societăţii de gaze în perioada 1919 – 1945, care atestă modul în care politicul acţionează asupra acestei industrii  (extras din lucrarea C.I. Motaş - O viaţă de luptă, Ed. AGIR):

„Înfuriat că am refuzat să accept solicitările lui Madgearu (Ministrul Economiei) privind predarea companiei, face plângere penală la primul procuror de la Tribunalul Ilfov, ca să-mi deschidă acţiune pentru abuz de încredere. La 2 mai 1929 primul procuror însărcinează pe judecătorul de instrucţie Papadopol cu instruirea cazului. Astfel, începând de la începutul lunii mai, mă văd chemat aproape săptămânal la Parchet.

Era întâia dată din viaţa mea când aveam de-a face cu o asemenea instanţă.

Îmi era extrem de neplăcută aşteptarea pe culoarul din faţa Cabinetului V de instrucţie. Mă simţeam înjosit până în adâncul sufletului, dar voinţa de a învinge mă făcea să suport această penibilă situaţie.

O dată, enervat, l-am întrebat de ce nu mă arestează, decât să mă cheme mereu şi în zadar. Răspunsul său a fost prompt:

“Pentru că nu vreau să te fac erou!”

Se vedea că Papadopol nu găsise încă pretextul ca să mă aresteze. Acesta i l-am furnizat chiar eu, fără să vreau.

Soţia mea se afla de câtva timp la Viena. Voiam să-mi petrec acolo ziua mea de naştere. Ca atare, îi comunic aceasta lui Papadopol . Ne-am şi înţeles că, dacă în acest timp el ar voi să emită o citaţie, să o trimită avocatului meu, Emil Vasiliu - Cluj.

Sosind acasă, am găsit o citaţie de la Papadopol. El făcuse exact contrariul decât ne înţelesesem. Mă citase la domiciliu, când ştia bine că eu eram plecat din ţară. Mai aştept câteva zile şi primesc iarăţi o citaţie, pentru 28 iunie. De data aceasta Papadopol m-a lăsat să aştept pe sală de la amiază până aproape la ora opt seara. Presimţeam că acum îmi pregăteşte ceva. Era şi mai puţin amabil, ca de obicei. Mi-a cerut pe un ton răstit să-i predau arhiva. I-am răspuns la fel ca totdeauna. S-a ridicat şi a plecat înfuriat. Am rămas singur cu grefierul. Acesta îmi mărturiseşte că Papadopol s-a dus la primul procuror pentru mandatul de arestare. Între timp începuse să se însereze. Prin fereastra deschisă, care dădea în spatele Tribunalului pătrundea zăngănitul unor lanţuri. “Sunt deţinuţi”, îmi explică grefierul, “care se înapoiază cu duba la Văcăreşti”. Un fior rece îmi trece prin spate. În fine, uşa se deschide. Un aprod intră şi îi predă grefierului mandatul de arestare. Iscălesc de primire şi cu învoirea lui, plec singur ca să mă duc la Văcăreşti.

Văd şi acum gangul, în care la lumina unei lămpi de petrol abia puteam distinge o masă lungă, la care stăteau doi funcţionari ai închisorii, iar în picioare, aliniat la perete şirul lung de deţinuţi, sosiţi înaintea mea cu duba. Funcţionarii de la masă îi identificau, unul după altul. M-am înşiruit şi eu la un capăt, aşteptând să fiu strigat. Închisoarea fusese avertizată de la cabinet despre trimiterea mea. Când îmi vine şi mie rândul aud pe unul din cei doi de la masă spunându-mi pe şoptite, în limba franceză, că regretă, dar noaptea aceasta va trebui să stau cu alţi doi deţinuţi în aceeaşi cameră, dar că de a doua zi voi avea o cameră singur. Interesul ce-mi arătase acel necunoscut mi-a făcut mult bine.

Nu mai descriu noaptea petrecută în tovărăşia celor doi deţinuţi, din care unul avea o condamnare de cinci ani, temniţă, pentru omor şi acuma urma să fie judecat pentru o altă crimă. Celălalt era un escroc de rând.

Presa scrisese atât de mult despre cazul meu, încât ştiau şi deţinuţii cine sunt şi pentru ce sunt arestat. Nu am avut, de aceea, de loc să mă plâng de purtarea lor. Ba unul dintre ei s-a şi oferit să-mi facă un ceai. Aveau tot ce le trebuia, ca vechi clienţi ai închisorii. Când m-am trezit în mijlocul nopţii, lampa ardea şi m-am văzut aproape complet acoperit de ploşniţe. M-am sculat, am tras patul mult de la perete şi, obosit, am adormit din nou.

Fusesem arestat vineri, seara, 28 iunie. A doua zi era sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel, când instanţele nu judecau, la fel şi a treia zi, duminică. Nu am putut apărea la tribunal decât a treia zi, luni, în loc de 24 de ore, cât prevedea legea. Inchizitorii mei calculaseră bine, ca să mă ţină cât mai mult până la infirmarea mandatului de către tribunal. Luni, 1 iulie, când am apărut în faţa tribunalului, sala era plină cu cunoscuţi. Prezida judecătorul Cernăteanu, asistat de judecătorii Şerbănescu şi Mihăiescu. Eram calm. Luasem de la infirmeria închisorii o bună doză de bromură şi în plus, cunoşteam acum şi dispoziţiile codului penal privitor la arestările în prevenţie. Un deţinut, vecin de celulă cu mine, dacă nu mă înşel cu numele Ionescu, se oferise să-mi explice codul penal, pe care-l cunoştea la perfecţie. Duminică după amiază acest deţinut mi-a ţinut o adevărată lecţie despre motivele care pot  justifica deţinerea cuiva în prevenţie. Am aflat astfel că nici unul din cele trei motive permise de lege nu îmi pot fi aplicate. Nici primejdia de a fugi în străinătate - venisem doar singur din străinătate ca să fiu la dispoziţia justiţiei - nici deţinerea mea nu era necesară în vederea desăvârşirii cercetărilor- declarasem doar deschis că întreaga arhivă este la mine, şi, bineînţeles, că nu eram primejdios nici ordinei şi siguranţei publice. Înarmat cu aceste cunoştinţe şi datorită bromurei ce luasem, am vorbit aproape o oră, arătând tribunalului motivul acţiunii mele. Simţindu-mă, totuşi, extenuat, preşedintele Cernăţeanu mă invită să stau pe scaun ca să-mi pot continua expunerea. Era vădit impresionat, ca şi procurorul Procopie Dumitrescu de tot ce spuneam. La un moment dat, preşedintele suspendă şedinţa.

După pauză Tribunalul a infirmat mandatul în unanimitate, iar procurorul şi-a rezervat dreptul de a răspunde după termenul legal. Ca urmare, luni seara a trebuit să mă întorc la Văcăreşti. Miercuri mi s-a comunicat că procurorul a făcut apel. Camera de acuzare lucra numai vineri şi judeca cu uşile închise, numai după memorii depuse de preveniţi. Ca atare, guvernul putea mai uşor influenţa pe judecători, decât la tribunal. În fine, vineri, spre seară, văd venind prin curtea închisorii, mai mult alergând, un deţinut, strigându-mi să vin imediat la birou. Acolo maiorul Gorescu îmi comunică că s-a telefonat de la Parchet să fiu imediat pus în libertate. Avea ochii în lacrimi. Cât ai clipi, câţiva deţinuţi, care făceau serviciul de curieri, au venit, mi-au luat lucrurile şi mi le-au dus la birou. Afară mă aştepta credinciosul Kartman cu câţiva funcţionari de la Sonametan. În maşina care cu o săptămână mai înainte mă dusese la închisoare, acum mă aducea acasă. De abia sosisem acasă când aud telefonul sunând. Îmi vorbea Vintilă Brătianu. Mă felicita de rezistenţa arătată. Era vădit satisfăcut de mine şi asta m-a bucurat foarte mult.

Patima pusă de guvern în arestarea mea s-a vădit în mod deosebit când a răsplătit pe judecătorul Jack Constantinescu avansându-l în postul de preşedinte al Camerei de punere sub acuzare. El a fost singurul din cei trei membri ai Camerei care făcuseră opinie separată în contra infirmării. Merita omul pentru a sa treabă curată să fie avansat.”