Învăţământul şi creativitatea

Într-o perioadă în care omenirea se confruntă cu epidemii (de ebola, în Africa) sau cu războaie (Siria, Ucraina, Israel etc.), a continua discuţia despre problemele învăţământului românesc pare să fie ceva neactual. Şi totuşi, discuţia se cere dezvoltată, căci mereu sunt, şi vor fi, tot felul de probleme, fie la noi, fie în alte părţi. Faptul că s-a tot ocolit discutarea problemelor proprii învăţământului a condus la situaţia dezastruoasă de azi.

Să încep cu câteva fapte cunoscute nemijlocit de toţi universitarii. Constatăm că an de an noile promoţii de absolvenţi de liceu sunt tot mai slab pregătite, tot mai dezinteresate de şcoală, deşi, în schimb, sunt dornice să obţină o diplomă cât mai repede şi cu muncă cât mai puţină. Sunt mulţi absolvenţi de liceu care nu ştiu să scrie, alţii care nu au citit o carte sau nu cunosc semnificaţia termenului ,,bibliotecă”. În atari condiţii, nu ne putem mira că bobocii din anul I de facultate (din ultimul deceniu) nu ştiu să facă ceva creativ. Ei ştiu doar să reproducă diferite idei, să înveţe mecanic după un curs, nicidecum să gândească cu mintea proprie; sunt prea mult obişnuiţi cu memorarea informaţiilor, încât puşi în faţa unei încercări de imaginaţie sunt scoşi din rutina lor liceală iar facultatea li se pare foarte grea.

            După cum am scris în ultimele două texte de pe acest blog (Educaţia nu este îndoctrinare, Sistemul naţional de educaţie şi valorile), problema cea mai gravă cu care se confruntă învăţământul românesc sunt supraaccentuarea memorării şi lipsa punerii la temeia învăţământului a valorilor. În continuarea acestor abordări, voi vorbi azi, în limitele înguste ale unui text de pe excelentul blog al ziarului Adevărul, despre creativitate şi imaginaţie.

            Un cârcotaş ar putea susţine că discuţia e superfluă, căci Legea educaţiei naţionale prevede expres aşa ceva. Într-adevăr, la Titlul I din Lege se arată că învăţământul e orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, volitive şi acţionale. Mai mult, se arată că idealul educaţional este dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane. Aşa se face că finalitatea sistemului educativ vizează dezvoltarea personalităţii, integrarea socială, ocuparea unui loc de muncă, formarea unor convingeri de viaţă bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, educarea în spiritul demnităţii şi respectului pentru drepturile omului, cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a grijii faţă de natură.

            Să recunoaştem că sună perfect. Problema este alta: diferenţa uriaşă dintre ceea ce ar trebui să fie în învăţământ (adică cele scrise în Titlul I din Lege) şi ceea ce este de fapt. Iar diferenţa dintre situaţia de drept şi cea de fapt este cel mai uşor de văzut în privinţa creativităţii. Aceasta e motivul pentru care e nevoie să se aplice în întregul învăţământ a unor metode pentru dezvoltarea interesului tinerilor pentru dezvoltarea gândirii, pentru curajul opiniei proprii, pentru dezvoltarea încrederii în forţele proprii, pentru stimularea imaginaţiei. Deşi memorarea e o parte importantă a procesului de învăţare, profesorul trebuie să înţeleagă că are nevoie să prelungească efortul intelectual înspre creaţie. După însuşirea unor informaţii de bază, elevii au nevoie să pună la lucru acele informaţii pentru a analiza situaţii noi, pentru  a imagina cazuri diferite de cele învăţate sau pentru a vedea semnificaţia filosofică, morală sau civică a unor situaţii noi.

            Din domeniul meu, filosofia, mă pot gândi la următoarea situaţie. Pentru studenţii din anul I, după ce l-au studiat pe Platon (la curs şi la seminar) se poate face, sub atenta îndrumare a profesorului (sau a asistentului), un eseu pornind de la o frază din unul din dialoguri. Fraza respectivă poate fi abordată fie în sens critic, contribuind la punerea în evidenţă a felului cum vede studentul lucrurile, sau, dimpotrivă, poate fi considerată apropiată de convingerile studentului, motiv pentru care el poate aduce în sprijin propriile argumente.

            O chestiune aflată în legătură cu creaţia este de găsit în necesitatea eliminării constrângerilor şi a altor piedici (salarizarea proastă, numărul mare de elevi ai unei clase, numărul mare de ore sau realizarea normei la 2-3 licee etc). Faptul că în învăţământul primar se foloseşte argumentul forţei (iar în multe şcoli bătaia e şi acum considerată ruptă din rai) contribuie la mutilarea personalităţii copilului, la abordarea cu teamă a tot ce e nou, la lipsa de încredere în forţele proprii. Numai un învăţământ complet eliberat de violenţă şi corupţie, de constrângeri sau de practici învechite poate contribui cu adevărat la dezvoltarea personalităţii şi deci la stimularea creativităţii, a gândirii şi a imaginaţiei. Chiar dacă la liceu mai supravieţuiesc urme de violenţă (cea verbală e prezentă peste tot), este timpul ca profesorii să înţeleagă că în loc de ridicarea vocii ar fi indicat să se aducă o idee nouă, o discuţie interesantă sau orice poate capta atenţia unui adolescent. Aducerea tinerilor pe teritoriul discuţiei, argumentului sau imaginaţiei poate constitui o bună practică pentru ca o clasă de rebeli (de exemplu) să obţină rezultate excepţionale la învăţătură.

            Stimularea creativităţii şi imaginaţiei, în întregul învăţământ, de la prima clasă primară şi până la ultimul an de facultate, master sau doctorat, poate fi cheia ce contribuie decisiv la reforma unui învăţământ închistat în dogme, violenţă şi corupţie. Creativitatea şi imaginaţia vor contribui decisiv la dezvoltarea personalităţii şi la pregătirea tinerilor pentru viaţă şi societate. Nu trebuie uitat că şcoala nu poate scoate (şi nu trebuie să scoată) roboţi, papagali sau biblioteci ambulante, ci indivizi cu aspiraţii şi nevoi proprii, cu idealuri şi speranţe diferite, cu pasiuni diferite etc. Numai un atare individ, dezbrăcat de uniformă, poate fi o individualitate.