Cât mai costă educaţia şi ce preţ mai are morala sau de ce ministrul Bostan trebuie să demisioneze

Ne batem joc de Constituţia României şi de Drepturile omului. Citesc declaraţia halucinantă a ministrului Bostan (tehnocrat) al Comunicaţiilor:

„Gratuitatea învăţământului este o reminiscenţă a comunismului. Orice serviciu trebuie plătit”. Oare chiar nu mai ţinem cont de Constituţia României: ARTICOLUL 32 : (4) Învăţământul de stat este gratuit. Sau de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:  ARTICOLUL 26. 1. „Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar şi de bază.” Dar Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, art. 28, alin. 1: „Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special, statele membre vor avea obligaţia: a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi.” Dar Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 14: „(1) Orice persoană are dreptul la educaţie, precum şi la accesul la formare profesională şi formare continuă.  (2) Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu.”

Drepturile pentru aceşti oameni nu mai contează pentru că ei ştiu una şi bună: privatizăm şi vindem tot. Oare trebuie să amintim despre lunga istorie a acestui drept fundamental precum educaţia (drept universal şi gratuit) care datează de ceva vreme şi care este unul din elementele fundamentale ale culturii occidentale? Nouă ni se trage de pe vremea lui Cuza. În acest moment educaţia este cam singurul ascensor social care ne-a mai rămas celor mulţi fără privilegii. Vrea să ni se ia şi acest drept?  Iar acest serviciu public este plătit din taxele cetăţenilor, este ca un fond de solidaritate şi nicidecum o gratuitate în sensul folosit de domnul Bostan. 

Meditaţie

Stau în staţie, aştept autobuzul şi mă frămîntă ceva...

Am o problemă morală, ca să-i zic aşa. Am cîteva oferte să ţin nişte cursuri unor copii. Sînt plătit pentru asta. Ideea de bază e că eu trebuie să vînd nişte cunoştinţe unor copii, pentru care plătesc părinţii lor. Baiul e că eu am primit aceste cunoştinţe pe gratis. Părinţii mei au făcut totul voluntar, fraţii şi surorile mele, la fel. Nu s-a pus niciodată problema preţului şi ni se părea normal să fie aşa. Am învăţat numai în şcoli de stat unde nu am plătit direct nimic, nici eu, nici părinţii mei. Ba chiar am avut şi burse destule pentru că părinţii mei aveau cinci copii la şcoală şi salarii destul de mici. Am avut acces la zeci de cercuri şi biblioteci gratuite. Am învăţat gratuit chiar lucruri care astăzi costă mulţi bani, cum ar fi muzica şi cîntatul la diverse instrumente. Repet: totul gratuit.

Şi acum, brusc apar banii în joc. Deci problema mea e următoarea: dacă toate cunoştinţele (cunoaşterea) pe care le am, le-am primit gratis, fără o plată financiară directă, ce drept moral am eu să le vînd mai departe? Oare nu trebuie să le dau şi eu mai departe gratuit? Cîţi îşi permit într-o Românie săracă să cumpere cunoştinţe? Cum vor fi ele monopolizate dacă ţinem trendul acesta? Cine decide? Ştim foarte bine că informaţia, cunoştinţele sînt putere şi cel ce o deţine e tot mai puţin dispus să o împartă cu ceilalţi. În direcţia aceasta vrem să mergem?

Ştiu, în cultura actuală în care totul este dominat de „piaţă“ ideea că educaţia şi cunoştinţele sînt mult prea valoroase pentru a avea un preţ şi de aceea ele trebuie să fie gratuite pare o utopie. Dacă promovezi astfel de idei chiar începi să fii privit suspect: cum domnule, toată lumea normală vinde totul frumos, trăieşte civilizat şi cinstit din asta, şi vii tu şi ne strici piaţa şi scrînteşti şi mintea tinerilor.

Pare o nebunie ce spun? Dreptul universal şi gratuit la educaţie pare din nou o nebunie? Dar imaginaţi-vă cum ar fi văzut acest fundamentalism al pieţei şi banului oameni care au produs idei, teorii şi ştiinţă din Antichitate, trecînd prin Evul Mediu, Renaştere, Iluminism şi pînă în Modernitatea timpurie, cînd nebunia banului nu ne luase minţile. Imaginaţi-vă că brusc toţi aceşti oameni ar cere drepturi şi bani pentru tot ce au creat, creaţie care a pus bazele ştiinţei şi tehnicii moderne? Dacă Pitagora, Newton sau Einstein îşi privatizau teoriile? Nici prin cap să le treacă. Ei sînt nebuni sau noi sîntem? Cu siguranţă, ei ne-ar considera nebuni. Iar noi vindem fără scrupule tot, pînă şi ceea ce am primit în dar, gratuit, făcînd din asta un titlu de glorie. Dar cum eu sînt optimist, cred că se poate cădea şi mai jos....

Hai că vine autobuzul cu o singură uşă, despre care tot promit o poveste....

Dar înainte de a trage concluzia, să aruncăm o privire asupra unor date statistice:

Ce ştim despre copiii din RO?

-  În total, 52,2% din copiii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, fiind al doilea cel mai ridicat nivel din UE27, după Bulgaria.

- De asemenea, în România se înregistrează una dintre cele mai ridicate diferenţe din Europa între nivelul riscului în cazul copiilor şi cel înregistrat pe ansamblul populaţiei (41,7 la sută în 2012).

- Un copil român din trei este sărac, deşi provine din familie în care părinţii muncesc. Banii urmărsc copilul? Care copil?

- Doar în mandatele lui Cristian Adomnitei, Ecaterina Andronescu si Daniel Funeriu au fost inchise 1.781 de şcoli şi au fost comasate 1.534 de şcoli.

- Ştiţi că Senatul a tăiat banii de navetă a copiilor care nu mai au acces la şcoală în localitatea lor? Iar acest fenomen duce la abandonul masiv al şcolii?

- Să nu uităm că abandonul şcolar din RO a ajuns la cote nemaiîntîlnite: 18,1 %! România se află în zona de maximă alarmă, adică în segmentul cu o rată de abandon şcolar între 15,2 şi 22,1%.

- Dacă în 1992 în România funcţionau circa 14.000 de unităţi şcolare pentru învăţământul primar şi gimnazial, în 2012 numărul acestora era de aproximativ 4.000, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (INS). Iar acest lucru se întâmplă în condiţiile în care, Recensământul populaţiei din 2011 arată că ţara noastră are peste 245.000 de persoane analfabete.

- Cu două decenii în urmă, în România existau aproximativ 700 de şcoli profesionale. Din 1999, încoace numărul lor a început să coboare abrupt, iar în urmă cu trei ani toate aceste şcoli au dispărut.

- România se află pe antepenultimul loc între ţările din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte procentul din PIB alocat învăţământului.  

Şcoala în mediul rural

- 47,5% din elevii aflaţi în clasele I – VIII învaţă în şcoli din sate şi commune;

- 30% din elevii de la ţară abandonează timpuriu şcoala, procentul fiind de trei ori mai mare decît cel înregistrat în urban (care se situează sub media europeană);

- 20% din absolvenţii de opt clase se opresc la acest nivel de studii, nu urmează liceul sau o şcoala profesională;

- 80% din mediile sub 5 de la Evaluarea Naţională 2015 au fost obţinute în mediul rural;

- aproximativ 90% din cadrele didactice fără calificare care predau lucrează în şcoli din mediul rural;

- 4.000 de şcoli nu au autorizaţie sanitară de funcţionare;

- Statisticile arată o pondere în crestere a copiilor din rural proveniţi din familii cu probleme şi o scădere a studiilor medii ale parinţilor din rural. De exemplu, dacă în 2000, 1,3% din elevii din învăţământul preuniversitar de la ţară aveau parinţi cu studii superioare, acum procentul este de 0,7%.

- Ştii cîţi copii din mediul rural mai ajung la studii superioare? Aproape că au dispărut… 

Public versus privat în UE conform datelor Eurostat

- 82%  frecventează instituţii publice;

- 14% din elevii din învăţământul primar până la învăţământul secundar superior sunt educati în şcoli particulare (atât subvenţionate – dependente de stat –, cât şi independente);

- Instituţiile de învăţământ particulare independente care primesc mai puţin de 50% din fonduri de la sectorul public reprezintă, în medie, doar 2,9% din numărul de înscrieri;

- Cît, cît? 2,9 % în UE? Pai, lăsaţi că românii rezolvă, că au de unde…