Ce nu fac copiii la şcoală

Până de curând, schimbarea programei şcolare la gimnaziu a stârnit oarecari dezbateri şi emoţii. Acum, apele s-au liniştit. Aşa încât – dat fiind că în curând începe vacanţa – încerc să arunc o piatră în apă: să recapitulez situaţiunea şi să pun sare pe rană.

Aşa-zisa dezbatere publică a fost dominată de numărătoarea orelor. Pe bună dreptate, intenţia iniţială de excludere a latinei a generat reacţii: nu se poate, într-o ţară romanică, să treci prin şcoală fără să ai habar de latină. În rest, lumea s-a certat pe numărul de ore (considerate prea puţine la diverse materii). Profesorii tind să-şi apere teritoriul, aşa că am auzit multe declaraţii de tipul “e imposibil să predai materia X în atât de puţine ore”. Or avea dreptate, nu zic nu. Alţii (părinţi, activişti civici etc.), în virtutea dorinţei de noutate şi de adaptare la lumea de azi, consideră că sunt necesare discipline noi (drepturile copilului, educaţie economică, educaţie sexuală şi altele). Or avea şi ei dreptate. Dar toată lumea pare să uite o realitate cruntă: un elev de gimnaziu are 6-7 ore pe zi. Dacă adăugăm încă 2-3 ore necesare pentru pregătirea temelor, se cheamă că un copil de 11-14 ani munceşte mai mult ca un adult; mai mult decât cele 8 ore prevăzute de codul muncii şi câştigate după ani întregi de lupte sindicale. Cui îi pasă? Celor care cer încă o oră la materia lor? Celor care vor materii noi, peste cele deja existente?

Avem, care va să zică, nişte copii care învaţă foarte multe lucruri. Ar trebui să iasă untul din ei, cum se zice în popor. Dar, în ciuda programei extrem de încărcate, ies din şcoală fără să afle o sumedenie de lucruri utile în viaţă şi necesare pentru profilul lor uman. Pun sare pe rană şi mă întreb – fără vreun scop, doar aşa, ca să-i pun pe cititori pe gânduri – dacă viitorilor cetăţeni care vor trăi în societatea cunoaşterii nu le-ar fi necesare şi alte cunoştinţe şi un alt tip de formare.

Bunăoară, ei vor trăi într-o lume globalizată, deschisă, dar în şcoală învaţă foarte puţin despre această lume. Literatură universală – aproape deloc (cu excepţia unor clase de liceu din profilul umanist). Istoria muzicii – foarte puţin, mai ales din zona clasică, dar mai deloc din sfera muzicilor noi (mă rog, au depăşit suta de ani), de la blues şi jazz încoace. Istoria artelor? Pe ici, pe colo, la orele de educaţie estică, li se mai spune câte ceva. În general, mai nimic din sfera “studiilor culturale”. Nimic despre cinematografie (de-aia nu ştiu apoi să se uite la un film); nimic despre teatru. Nimic – deşi, chipurile, s-a introdus o materie opţională pe tema asta – despre mass media. Într-o lume dominată de mass media, copiii trec prin şcoală fără să li se explice măcar noţiunile esenţiale despre presă, televiziune, radio, publicitate şi tot ce mai înseamnă sistemul media contemporan. Într-o lume care comunică enorm, elevilor li se spun foarte puţine lucruri despre comunicare – şi acelea reduse la accepţia veche, minimală, de “comunicare scrisă şi orală”. Dar istoria sportului cum vi se pare? N-ar fi interesante nişte ore despre marii sportivi din trecut (unii dintre ei – adevărate modele umane), despre marile echipe, despre ideea de performanţă şi despre depăşirea limitelor? Ca să nu mai vorbim de “educaţia tehnologică”: e o materie care se face în gimnaziu, nimic de zis. Dar ce plicticoase trebuie să li se par lecţiile despre “materiale şi tehnologii” ori despre “tehnici de preparare a hranei” unor copii care au telefoane cu internet şi pot găsi oricând pe youtube filmuleţe care explică mult mai interesant orice subiect.

N-aş vrea să se înţeleagă că propun încărcarea orarului elevilor cu şi mai multe ore, astfel încât să se facă loc şi domeniilor despre care este vorba mai sus. Nu. Pur şi simplu mă gândesc că elevii trec prin şcoală fără să afle o mulţime de lucruri utile şi interesante, care le-ar construi personalitatea în acord cu lumea pentru care se pregătesc. Căci, indiferent de numărul de ore destinat fiecărei materii, mi se pare că una dintre problemele acute ale sistemului educaţional din România (dar şi din alte ţări, căci sistemele educaţionale sunt, prin natura lor, conservatoare) este fixarea lui într-un model uman şi existenţial depăşit. Pregătim adulţii anului 2030 cam cu aceeaşi structură a disciplinelor din 1930. Într-o lume tot mai dinamică, în care principala problemă este adaptarea, copiii noştri vor fi dezavantajaţi de acest model în care predomină mai degrabă nemişcarea.