Cei mai deştepţi copii din lume

Premisa cărţii lui Amanda Ripley este arhicunoscută – nu există ţări cu creştere economică şi indicatori de dezvoltare fără un sistem educaţional performant. Această concluzie banală pare tot mai mult ignorată, cu urmările pe care le ştim prea bine

Titlul cărţii ei, Cei mai deştepţi copii din lume, pare, cel puţin la prima vedere, o găselniţă facilă de marketing, adresată părinţilor preocupaţi de evoluţia cognitivă a propriilor copii. Lucrurile nu stau deloc aşa sau, cel puţin, nu asta e intenţia cărţii.

Amanda Ripley ne spune o poveste fascinantă despre politici educaţionale în trei ţări cu performanţe notabile, Coreea de Sud, Finlanda şi Polonia. Primele două ţări domină de multă vreme clasamentul ţărilor în testele PISA, ultima a cunoscut un progres spectaculos într-o perioadă relativ scurtă de timp. Laboratorul cărţii include ore întregi de muncă, sute de interviuri şi analize, consultarea unor eminenţi experţi în educaţie.

Noutatea acestei cărţi despre educaţie, scrisă de o jurnalistă prezentă în marile publicaţii americane, constă într-o perspectivă absolut originală. Trei puşti de liceu din America pleacă în aventura vieţii lor, un an petrecut într-o altă ţară prin intermediul unui program de mobilitate, şi experienţele din cele trei sisteme de educaţie se împletesc într-o naraţiune despre viaţa la liceu, miniştri ai educaţiei, reforme educaţionale, profesori, programa şcolară, meditaţii private, tehnologie şi cutume sau ciudăţenii culturale.

Îndelung aclamat, mai ales de neofiţi, sistemul educaţional în Coreea de Sud are ca factor explicativ un model cultural al presiunii sociale, numit de autoare „oala sub presiune”. În ziua examenelor naţionale, în aeroporturi se opresc zborurile, părinţii îşi iau liber de la serviciu, taximetriştii duc, pe gratis, copiii la examenul naţional. Viitorul lor se reduce la „un număr”, după cum mărturiseşte un tânăr sud-coreean, anume rezultatul examenului după absolvirea liceului. Este numărul care îi oferă acces ulterior la cele mai bune universităţi, şi, apoi, la slujbele cele mai râvnite. Pe lângă sistemul formal, în Coreea de Sud există o piaţa fabuloasă a meditaţiilor private, estimată la câteva miliarde de euro. Elevii sunt supuşi unui program infernal de studiu. Este şocant să afli că autorităţile sunt obligate să patruleze noaptea în cartiere mărginaşe pentru a verifica dacă centrele private de meditaţii, unele ilegale, sunt închise după ora 22. În Polonia, succesul recent la testele PISA se datorează unei reforme ambiţioase, cu accent pe descentralizare şi competiţie între şcoli. În Finlanda, cea mai performantă ţară potrivit testelor PISA, succesul ţine, în mare măsură, de calitatea personalului didactic. Recrutarea pentru o poziţie de predare în educaţie implică eforturi serioase din partea candidaţilor şi concurenţa este acerbă. Educarea şi pregătirea de specialitate a profesorilor este un proces care se întinde pe durata a şase ani, ultimul fiind un fel de ucenicie sub supravegherea unui mentor, care îndrumă viitorii profesori şi le evaluează competenţele pedagogice.

Miza centrală a cărţii Amandei Ripley este răspunsul la întrebarea care sunt factorii din ecuaţia de succes a performanţei şcolare pentru ciclul liceal de studii? Contează motivaţia elevului şi/sau timpul alocat studiului? Este de dorit adoptarea noile tehnologii în procesul de predare? Cât de importante sunt manualele şi curicula şcolară? Există o cauzalitate directă între banii alocaţi educaţiei şi rezultate? Concluzia finală a cărţii pare a fi că modelele celor trei ţări analizate indică răspunsuri diferite la această întrebare. Nu există o singură cale spre performanţă şi nu e obligatoriu ca acest proces să dureze decenii. Finlanda, Coreea de Sud şi Polonia au fost, la un moment dat în istoria lor, ţări îngrozitor de sărace, semi-agrare, cu resurse naturale extrem de limitate, care au mizat pe educaţie ca motor al dezvoltării economice.

Nu a existat, aşa cum s-ar putea crede, un consens luminat al „clasei politice” că educaţia este importantă. Mai curând, aceste ţări au trecut, în istoria lor, printr-o criză profundă, una economică, socială şi politică. Spectrul stagnării şi subdezvoltării este cel care a declanşat reformele şi regândirea priorităţilor de politici. Cred că, în România, semnele acestei crize sunt cât se poate de clare – rata de analfabetism funcţional, deficitul de competenţe STEM şi mulţi alţi indicatori –, şi se impune revizuirea priorităţilor. Cu cât se va amâna mai mult această schimbare, cu atât vom pierde timp preţios într-o piaţă europeană a muncii extrem de competitivă, cu mobilitate crescută, cu brain drain şi export de competenţe. Cartea Amandei Ripley poate fi un ghid util şi fascinant, în egală măsură, pentru profesori, elevi, decidenţi şi publicul larg interesat de temele educaţiei.