Cum schimbăm paradigma educaţiei, la firul ierbii. Azi, elemente de analiză tranzacţională aplicată

P-A-C: analiză tranzyacţională aplicată, în educaţie

Textul e pentru acei dintre dascăli care ştiţi că folosiţi în clasă mai des decât ar trebui (în mod normal, n-ar trebui deloc) formulări precum “Nu e bine! Ai greşit!”, ori “Ai înţeles ce-am spus?!...” Pe linia implicaţiei logice “comportamentele noi repetate frecvent devin deprinderi noi, iar deprinderile noi induc, în timp, atitudini şi valori noi”, vă propun soluţii practice pentru a schimba în bine relaţia cu elevii dumneavoastră.

Mai întâi, însă, facem un scurt exerciţiu de gândire creativă, out of the box, şi inventăm conceptul a.s. – ante-scriptum, adică. Iată-l, exemplificat:

a.s. Domnule ministru Remus Pricopie, vă cer să oferiţi dezabterii publice cât mai curând cu putinţă noile modele de arhitecturi curriculare pentru gimnaziu şi, respectiv, liceu. Da, acelea care să ducă Şcoala ca sistem din secolul XX în secolul XXI. Să exercitaţi, adică, leadership real, nu „dirigenţie” mică!... Apreciez că aţi cumpărat suficient timp până acum, iar societatea vă aşteaptă de mult, ca pe pâinea caldă, să vorbiţi apăsat şi vizionar în materia unui sistem educaţional care să consolideze siguranţa naţională a României, şi nu să o slăbească, aşa cum e cazul azi. Haideţi, că puteţi, dacă vreţi cu adevărat! Termen: 1 Decembrie 2018.

Doresc, apoi, să demontez aici şi acum argumentul conform căruia “poţi schimba curriculum de câte ori vrei, şcoala va rămâne la fel – nu schimbarea curriculară e pârghia esenţială a transformării de sistem, ci altele sunt mecansimele!...” Am auzit acest enunţ (sau unele similare în esenţă) de la cel puţin doi diriguitori de sistem cu funcţii de rang suficient de înalt, şi caut să înţeleg dacă motivaţia lor a fost una raţională, ori are drept resort principal încremenirea emoţională în proiectul curent şi negarea unei nevoi istorice esenţiale pentru sistemul public al Educaţiei în România: schimbarea paradigmei sale, pornind de la factorul-cheie numit arhitectură curriculară. Într-un fel am făcut şcoală în secolul XIX (ştiu, ştiu: al XIX-lea...), altfel în secolul XX şi cu totul diferit arată lumea educaţiei acum, în secolul XXI. E chiar atât de greu de priceput acest truism?!...

Pentru mine, cheia de demontare a tezei anterioare (teză falsă, în opinia mea, cu subiect şi predicat) este evidentă, şi are de-a face cu lanţul de consecinţe firesc umane comportamente noi, repetate mult, generează deprinderi noi; iar deprinderile noi, devenite parte din natura noastră, induc atitudini noi, ce predispun la considerarea unor noi valori pe care ne fundamentăm reperele despre lume şi viaţă etc. Or, când vine vorba de şcoală, tocmai arhitectura curriculară în vigoare este cea care defineşte comportamentele profesorilor şi elevilor în raport cu disciplinele de studiu şi, respectiv, ale unora faţă de ceilalţi. E totuna să exişti educaţional zi de zi, săptămână de săptămână, semestru de semestru, an de an ca acum (cu 15-18 discipline şcolare în cârcă în fiecare semestru, puternic debalansate ca buget săptămânal de ore, dovedite în fapt a fi hiper-încărcate cu conţinuturi, multe nerelevante ori inutil de complicate) şi, respectiv, să ai la îndemână o arhitectură curriculară flexibilă, deschisă, cu 6-8 discipline pe semestru, cu un buget echilibrat de 3-4 ore săptămânal pentru fiecare disciplină, din care să poţi alege în mod real 3-4-5 discipline în fiecare an (curriculum la decizia elevilor, din oferta şcolii)? Daţi-mi voie să am rezerve serioase că răspunsul DA ar fi cel corect.

Sau – şi aici vin la esenţa acestui text – ce înseamnă (ca profesori, sau ca părinţi) să folosim drept normă curentă a comportamentului faţă de mai tinerii noştri interlocutori (elevii noştri, ori copiii noştri) formulări de genul nu e bine! ai greşit!, ori ai înţeles ce-am spus?, sau altele, de alt fel?!...

Chiar aşa! Cum putem transmite aceleaşi mesaje – răspuns incorect (ai greşit!... nu e bine!...), ori noţiune neînţeleasă (ai priceput ce-am spus?...) – altfel decât însoţindu-le implicit de sentimentul culpabilităţii, al vinovăţiei şi cu consecinţe inhibitorii iminente ("mamăăă, jar mănânc dacă mai răspund o dată aiurea, ori dacă se prind profii că n-am înţeles ce-au vorbit ei acolo!...") etc.

Am constatat că aplicarea inteligentă a instrumentelor analizei tranzacţionale, http://www.ericberne.com/transactional-analysis/, determină un impact deosebit de puternic – fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Esenţa tehnicilor de analiză tranzacţională aplicată constă în generarea preponderentă a unor tranzacţii de tip adult-adult, A-A, în detrimentul celor de tip părinte-copil, P-C.

Primul exemplu. În cazul "Ai greşit!...", eroarea de poziţionare P-C a profesorului-părintelui constă în asumarea de facto a rolului de judecător, al cărui menire principală este sancţionarea, mai degrabă decât identificarea sincopelor logice ori de cunoştinţe care au generat un răspuns incorect. O alternativă A-A mult mai eficientă – cu scop echivalent, să identifice eroarea, dar calmând angoasele, în loc să le amplifice – porneşte de la celebra întrebare moromeţiană: pe ce te bazezi?

Iată variante: "Cum ai gândit, ca să ajungi la această concluzie?" Sau: "Ce formule de bază ai folosit ca să dezvolţi calculul acesta?" etc. Vă invit să observăm că enunţurile de tip pe ce te bazezi? au o proprietate fundamental diferită faţă de enunţurile de tip ai greşit!: nu judecă, nu pun din start anatema pe respondent, ci lasă câmp deschis analizei raţionale ulterioare, pe baza căreia elevii să poată ajunge logic la concluzia incorectitudinii răspunsului iniţial, şi, posibil, să-şi însuşeacă lecţii mai solide pentru viitor.

Al doilea exemplu ilustrează modul în care putem genera două tipuri diferite de tranzacţii comunicând în fond acelaşi mesaj (poate, cel mai frecvent în dialogul profesori-elevi), dar în forme diferite:

"Aţi înţeles ce am spus?"

Întrebarea generează o tranzacţie de tip părinte-copil, P-C, între profesor şi elev, având ca semnificaţie implicită nuanţa "dacă nu aţi înţeles, vina nu este a mea, ci a voastră, de bună seamă!..."); respectiv,

"Am explicat suficient de clar conceptul x?"

Întrebarea de mai sus stabileşte o tranzacţie de tip adult-adult, A-A, având ca semnificaţie implicită nuanţa "dacă nu aţi înţeles, este posibil ca eu, ca profesor, să nu fi utilizat cele mai relevante exemple etc.!...")

Un enunţ echivalent, puternic şi el, este "Aştept cu interes întrebările voastre!...", sau "Am discutat conceptul x. Ce întrebări puteţi formula, pentru a îmbogăţi înţelegerea conceptului?" etc.

Distinşi interlocutori, vă invit să dezvoltăm împreună conversaţia despre cum putem schimba în bine relaţia cu elevii şi copiii noştri. Vă stau la dispoziţie cu plăcere, cu bucurie şi multă încredere!...

p.s. Şi un gând de încheiere, din ciclul repetitio mater studiorum: Domnule ministru Remus Pricopie, vă cer să oferiţi dezabterii publice cât mai curând cu putinţă noile modele de arhitecturi curriculare pentru gimnaziu şi, respectiv, liceu. Da, acelea care să ducă Şcoala ca sistem din secolul XX în secolul XXI. Să exercitaţi, adică, leadership real, nu „dirigenţie” mică!... Apreciez că aţi cumpărat suficient timp până acum, iar societatea vă aşteaptă de mult, ca pe pâinea caldă, să vorbiţi apăsat şi vizionar în materia unui sistem educaţional care să consolideze siguranţa naţională a României, şi nu să o slăbească, aşa cum e cazul azi. Haideţi, că puteţi, dacă vreţi cu adevărat! Termen: 1 Decembrie 2018.