Dan Solcan - profesorul care îşi face singur reforma

Din ’90 încoace, România este într-o continua reformă. Cuvântul „reformă” stă ţanţoş pe buzele cotidianului românesc. Se reformează totul, fără să se schimbe, în esenţă, nimic ― sau mai degrabă fără un rezultat funcţional. Totul se desfăşoară la nivel superficial, formal sau, cum se spune în popor,  totul e făcut în dorul lelii.

De această caragialească stare de lucruri nu a putut scăpa nici învăţământul românesc. Toată profesorimea, în cor, vrea revizuiri şi reforme, dar numai la nivel logistic: bani, adică. Nimeni nu doreşte şi o reformă, care de altfel este şi cea adevărată, menită să fixeze şi să articuleze competenţa şi profesionalismul. Aceasta s-ar părea că nu ar fi o problemă stringentă, pentru că, vorba aia, „merge şi-aşa”. Da, dar până când şi cu ce preţ? De aceea credem că o reformă adevărată, funcţională, rodnică nu poate începe decât în şi cu fiecare dintre noi.

Dar iată că sunt printre noi, pipăibili cu mâna, vorba lui Nichita Stănescu, şi oameni care au înţeles de la început ceea ce mulţi nu vor să priceapă. Unul dintre aceşti oameni-exemplu este şi domnul Dan Solcan, care, după ce a obţinut, în Elveţia, titlul de doctor, cu o lucrare la care a scris 12 ani şi care avea să fie publicată la o editură pariziană, a ales să fie profesor de istorie la Colegiul Naţional „B. P. Hasdeu” din Buzău.

Din clipa în care am văzut revista pe care a moşit-o, tăindu-i cordonul ombilical, în sens socratic, fireşte, cu atâta acribie, am înţeles că dl. Dan Solcan are din plin, vorba lui Thibaudet, „harul de a gândi angelic” şi că din partea domniei sale te poţi aştepta oricând la tot soiul de isprăvi nobile, la spectaculare flic-flacuri didactice.

Atent la fiecare detaliu, deoarece un om ca dânsul ştie foarte bine că, nu de puţine ori, detaliile pot atinge profunzimi decisive, ajungând, prin forţa lucrurilor, să capete anverguri solemne, a făurit împreună cu elevii săi revista „In Agora”: o revistă de mare ţinută şi de zile mari ― ceea ce, în România, fie vorba-ntre noi, asemenea alcătuiri culturale nu se prea întâlnesc nici chiar în rândul revistelor de literatură cu mofturi profesioniste.

„Încerc să îi fac să vadă lucrurile legate, interdisciplinar”, spune şi face dl. Dan Solcan, atins atât de aripa imaginaţiei, cât şi de cea a vocaţiei, transformându-şi, cu voie sau fără de voie, elevii în ucenici. A fi capabil „să vezi lucrurile legate, interdisciplinar”, înseamnă, până la urmă şi printre altele, că vei fi ajuns deja la statutul de „om cult”, unde cunoaşterea, talentul, viziunea, dexterităţile pot intra, cu graţie, în sfera funcţionalului. Dar parcă aceasta era Ultima Thule, nu?

Oare câţi dintre profesorii României de astăzi înţeleg ceea ce ştie Dan Solcan!, adică esenţa şi scopul învăţământului: să-ţi înveţi elevii „să vadă lucrurile legate, interdisciplinar”, adică să-i înveţi să gândească, să le „moşeşti” gândurile, să le dezvolţi papilele estetice, să le arăţi, cu degetul, la o adică, nordul adevărat al lucrurilor, să le divulgi rostul, să-i faci să înţeleagă atât amplele metafizici, cât şi dialecticile covârşitoare. Or, ca să-ţi iasă toate acestea trebuie să îndeplineşti o firavă condiţie: să ştii carte. Bătrânul Horatiu, în „Ars Poetica”, spunea ceva de genul acesta: dacă vrei să mă vezi plângând, va trebui, mai întâi, să te văd îndurerat. Mutatis mutandis, dacă vrei să mă înveţi, va trebui, mai întâi, să ştii. Or, aşa stând lucrurile, sunt convins că, în această manieră, profesorul de istorie Dan Solcan, ştiutor de foarte multă carte, lucru vizibil cu ochiul liber, nu e necesară luneta, este capabil să scrie, cu doar o picătură de sânge, ca să parafrazăm o spusă celebră, istoria viitoare a Colegiului Naţional B. P. Hasdeu.

Cine e Dan Solcan? Simplu: un intelectual rasat, un adevărat om de cultură, un profesor care, în pofida faptului că atât alura sa profesională cât şi anvergura sa intelectuală sunt, fără doar şi poate, universitare, a ales totuşi să rămână în învăţământul secundar, deoarece acesta este temelia, baza unui învăţământ performant, funcţional şi rodnic. Mai simplu: un adevărat profesionist. Şi mai simplu: un om din spiţa celor rari pe plaiurile mioritice contemporane.

Profesorul Dan Solcan?! Mai degrabă maestrul Dan Solcan, mie aşa îmi vine, nu de alta, dar n-aş dori să sporesc sau să încurajez cu nimic grava confuzie ce bântuie lumea de la facerea ei încoace, şi-anume aceea dintre formă şi fond. Profesorul are elevi, maestrul are ucenici; profesorul predă buchea cărţii, maestrul îşi face ucenicii „să vadă lucrurile legate, interdisciplinar”,  iar dacă tot există taxonomie, haide s-o lăsăm să-şi facă mendrele şi în rândul cadrelor didactice.

Ce poate face Dan Solcan? Am spus puţin mai la deal: poate să-şi facă ucenicii „să vadă lucrurile legate, interdisciplinar”, adică poate mişca cu vigoare arhimedică învăţământul românesc. Facilitaţi-i numai accesul la o pârghie şi la un punct fix, şi-o va face! ― dovezi a adus, până acum, cu nemiluita.

Iată ce înseamnă, în primul rând, o reformă în sistemul de învăţământ! Iată un profesor care îşi face singur reforma.