Harvard îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Eseu despre salamul cu soia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sunt două poveşti, între care distanţa e ca de la cer la pământ. Prima e cu vulpea şi strugurii - clasică: La Fontaine. Dacă vă simţiţi captivi în pilda vulpii, vă sugerez cum să faceţi: mai întâi aplicaţi (Harvard, Stanford, Oxford...), apoi absolviţi (dacă sunteţi admişi) şi pe urmă povestim mai departe.

A doua poveste, în schimb, merită rostită de multe ori, până ne intră bine în cap – în primul rând nouă, „ăstora” cu Harvard şi/sau Stanford şi/sau Oxbridge şi/sau toate celelate şcoli din primele zece-douăzeci-o sută din lume, făcute pe bune.

Întâi şi-ntâi, pun lucrurile în ordinea lor corectă: eu, şi alţii asemenea mie (foarte mulţi foarte tineri, ceea ce e extraordinar, cu adevărat!...), chiar am absolvit de-adevăratelea şcolile citate. O parte din noi mai şi predăm acolo. Multora ne pasă de România cum nu vă puteţi închipui. Şi, place-nu place lumii dimprejur, vorba lui Ţuţea, nu ne putem salva noi de clipele astrale ale unor interacţiuni umane şi intelectuale de prim rang, din care fiecare din noi am tras cât am fost, în parte, în stare. Punct.

Apoi, vin la chestiune. Morala textului de faţă are de-a face cu nevoia critică a noastră, „ăstora” cu Harvard şi/sau Stanford şi/sau Oxbridge, a de ne aminti şi reaminti fără încetare că Dumnezeu ne dă, poate, dar cu certitudine nu ne şi bagă în traistă. Acesta este unul din subiectele foarte dragi mie şi bunului meu prieten Tianu Burduja, de pildă, iar el, subiectul curge în două fire răsucite îndeolaltă, deopotrivă de importante, şi anume:

  • Aici, acasă, de fapt, nu moare nimeni de dragul „ăstora” cu Harvard şi/sau Stanford şi/sau Oxbridge – viaţa merge înainte şi cu, şi fără... Aşa încât, dacă vrem să contăm cu adevărat în România, avem a intra în jocul de putere şi a ni-l asuma pe deplin, jucându-l cât mai eficient cu putinţă; prin putere înţeleg cunoaştere, influenţă, conexiuni  
  • Şcolile excepţionale pe care le-am absolvit nu pot substitui obligaţia noastră profesională de căpătâi de a cunoaşte pe de rost şi cu ochii închişi viaţa reală (cum trăieşte şi respiră ea acolo, la firul ierbii, nu cum e scrisă în cărţi) în materiile politicilor publice de interes pentru noi – cum "se face" salamul cu soia, adicătelea, ca să evoc metafora binecunoscută!... Altfel, riscăm să ne-o furăm pe mâna noastră, cu tot cu şcolile cu care poate că ne mândrim.

În 2010 şi 2011, în „România liberă”, şi pe blogul meu, am detaliat subiectul relaţiei cu ţara al tinerilor care optează să studieze şi să-şi consolideze cariere profesionale pe tot cuprinsul planetei, insistând pe asumarea lucidă până la capăt a jocului dur de acasă, dacă vor să revină şi să schimbe în bine România. Legătura cu pământul de aici este esenţială, pentru a ne putea pune în valoare, aşa cum merităm, ceea ce am învăţat în şcolile cele mai bune din lume.

Aşa încât, dragi coechipieri de Harvard şi/sau Stanford şi/sau Oxbridge şi/sau toate celelalte şcoli minunate ale lumii, cu mult respect pentru forţa anilor voştri tineri, îngăduiţi-mi să reiterez mesajul meu către voi: focalizaţi-vă intens pe dezvoltarea, în următorii zece ani, a mecanismelor care să vă permită accesul spre poziţiile formale de putere şi influenţă în stat şi în societate. Luaţi puterea şi exercitaţi-o în aşa fel încât cei care vă vor urma să vă poarte numele şi faptele în inimi cu preţuire pentru felul în care ei vor simţi că aţi condus România!

Succes!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite