Haznaua din fundul curţii - faza pe partid

Ce se poate face până în septembrie? Totul sau aproape totul. Se pot organiza, bine, întâlniri rapide în fiecare judeţ, cu harta localităţilor pe masă, cu dosare şi fotografii pentru fiecare grădiniţă şi pentru fiecare şcoală care are nevoie de intevenţie. Se pot număra, pe bune, copiii şi nevoile.

„Împreună” înseamnă relaţii bune, sănătoase care conduc la rezultatul planificat

Recentele activităţi profesionale, variate cu câteva deplasări în ţară, m-au dus în contexte în care oameni pe care îi ştiu mi-au reproşat ba „că dau prea tare în PSD, că am ceva cu guvernarea actuală”, pe domeniul educaţiei bineînţeles, ba că „nu dau suficient de tare în PSD”, adică nu mă delimitez de ei mult mai clar, pe teme extrem de dureroase.

Pentru lunile care vor urma, cele patru campanii electorale (europene, prezidenţiale, locale, parlamentare), probabil că o abordare echilibrată va însemna o alegere strategică proastă. Proastă pentru ce sau pentru cine? Posibil – pentru rezultat.

A fi echilibrat trebuie să contribuie la obţinerea unui rezultat – o societate mai bună pentru fiecare dintre cetăţenii ei. Însă mulţi dintre noi trăim încă indecişi între relaţie (să ne fie bine unii cu ceilalţi) şi rezultat (obţinut în orice fel de condiţii, v. organizaţiile toxice).

În realitatea mea, ba chiar şi a unora pe care îi citeşte lumea la nivel global, pare să fie posibil să obţii rezultatul inclusiv prin bunele relaţii dintre cei care contribuie. Cu rezerva alegerilor potrivite de la început, pe principiul: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să îţi spun cine eşti”. 

În România cred că suntem încă departe de stocul de capital social necesar practicării lui „împreună”. Sunt un continuu motiv de mirare şi… de tăcere ulterioră micile şi marile atacuri dintre oamenii pe care îi apreciez pentru rezultatele lor individuale – par să fie educaţi, par să fie citiţi, par să aibă exerciţiul întrebării. 

Şi, brusc, într-un ceas de dimineaţă, aleg să scrie un articol sau o postare care abundă de „eu, faţă de alţii”, plină de adjective (noul academic?) şi cu foarte puţină îngăduinţă pentru alte idei decât ale lor. Îngăduinţă din cea rafinată, a intelectualilor de altădată, care nu mai aveau nevoie să dovedească nimic sau, cel puţin, nimic prin comparare cu ceilalţi…

Aceste competiţii, „de idei unice”, fără miză pe termen mediu şi lung se întâmplă cumva pe fundul unei haznale. Cu cât tragem unii în alţii mai tare, cu atâta ne afundăm mai mult.

Federaţia Coaliţia pentru Educaţie a solicitat Guvernului României, implicit alianţei de la guvernare, să aibă un termen limită asumat pentru rezolvarea problemei WC-urilor improprii din curţile grădiniţelor şi ale şcolilor din România. Şi acesta să fie 1 septembrie 2019.

Colegii mei lucrează la o fundamentare de costuri şi la o expunere de soluţii. Ideile vehiculate în spaţiul public (cea cu containerele care nu au calculate şi costurile de fose septice, fose septice care pot fi, la rândul lor, nesecurizate) par încă o discuţie de anii ’60. Inginerii lumii au imaginat deja soluţii variate, inclusiv de „toalete uscate”.

De ce Ministrul Educaţiei?

Pentru că siguranţa este prima grijă a directorilor de şcoli, oriunde în lume. Sunt conştientă că demiterea directoarei de la Brăeşti (Iaşi) era măsura legală pentru directoarea şcolii în care a murit un copil. Ceva îmi spune că era dintre oamenii şcolii căreia îi pasă şi că va fi greu pentru ea să ducă tragedia întâmplată. Pentru că fiecare viaţă contează. Şi contează şi pentru oricine este, vremelnic, ministrul educaţiei. 

Pe de altă parte, cum îmi subliniază oameni apropiaţi guvernării – „nu e treaba unui ministru să se ocupe de wc-uri, e treaba primarului.” Şi dacă nu este, dacă primarul nu îşi asumă această problemă? Dacă primarul spune: „vreau şi eu, mi-ar plăcea, dar nu sunt bani şi, dacă sunt, oamenii mi-au cerut şi alte lucruri”… Cum bine spune Mădălina Marcu aici, chiar dacă am reuşi o mobilizare excepţională, ong-uri şi companii private, avem mari şanse să nu facem nimic, dacă Primaru’ nu vrea.

La Coaliţie credem că educaţia va fi bine atunci când descentralizarea şi obligaţia reorganizării administrative, prin consorţii/asocieri de comune care pun resurse împreună, va deveni efectivă. Nu suntem încă în acest model de dezvoltare locală.

Ecaterina Andronescu probabil că nu va reuşi să aibă o lege care să îi poarte numele. Pentru că acum e campanie electorală, apoi vine vara parlamentară şi o altă campanie, cu altă miză dificil de cuantificat pe tema educaţiei. Dar, mai ales, pentru că nu are sprijin politic în propriul partid – din nou un comportament politic care seamănă atât de puţin cu PSD-ul de altădată.

Deşi proiectul rezolvării problemei generale a funcţionării în bune condiţii a şcolilor şi grădiniţelor, măcar din punct de vedere sanitar, este mult mai lipsit de graţie decât  „noua lege a educaţiei”, ACESTA poate fi un proiect pe care să îl realizeze. Ea sau PSD. Ceva ce va rămâne în istorie. 

AND-ul unui partid contează. Ce scrie în cel al PSD?

Celor care mi-au spus că nu Ministrul rezolvă wc-urile, le-am răspuns şi direct: „Ce s-a întâmplat cu partidul acesta? Cu ceea ce era în fibra lui şi în modul lui de a face lucrurile ? Cu toată acea cultură organizaţională a „primului secretar” ? Cu obişnuinţa desantului în teritoriu, a telefoanelor pe linia scurtă, a şedinţelor de la judeţ?”

Una dintre imaginile mele cele mai clare referitoare la actuala ministră este de la un eveniment de acum vreo 2 ani. PSD-iştii erau la putere, un scor electoal recent uriaş, era un eveniment sindical. În sală –  sute de profesori care s-au plâns, cu exemple concrete de diferite probleme din sistem. Ea a scris SMS-uri şi a dat telefoane. Şi la finalul evenimentului a comunicat, sec, ceea ce deja „reuşise să rezolve”. Pentru mine aşa a arătat puterea clasică din România, puterea PSD. Ţara mea încă funcţionează astfel, m-am întrebat? Se părea că da. Şi mai cred că acesta a fost vârful de performanţă politică al unui partid construit în zeci de ani.

Pentru momentul actual, în care nu se (maii) întâmplă lucruri, nu se iau decizii, nu se guvernează, în care discursul guvernamental operează cu vrăjitoare care trebuie vânate şi după “ne va fi mai bine”, am trei scenarii de interpretare:

a)    pot să îmi imaginez că PSD a înţeles că lucrurile nu se fac astfel. Că e nevoie de proceduri clare, de mecanisme transparente şi participative. Că frica de încadrări periculoase, de tip abuz sau neglijenţă în serviciu, este cea care îi întâzie să se manifeste şi să facă lucruri.,

sau

b)   că ADN-ul este încă acolo, dar timpul de guvernare este ocupat cu luptele interne – o putere mare (ca cea primită de ei la ultimele alegeri, vine la pachet cu o nebunie proporţională).

sau

c)    poate că este doar miscuvenism, cum spune o prietenă, sau miserupism (vine de la „mi se rupe” de o realitate sau alta). Poate că toată agitaţia internă, între diferitele tabere din partid, cu promovarea unor oameni care, pur şi simplu, nu ştiu să facă lucruri, să producă rezultat, a atacat „structura” interioară, ADN-ul acestui partid. Şi drumul pentru ei devine fără întoarcere.

Ce se poate face până în septembrie?

Totul sau aproape totul. Se pot organiza, bine, întâlniri rapide în fiecare judeţ, cu harta localităţilor pe masă, cu dosare şi fotografii pentru fiecare grădiniţă şi pentru fiecare şcoală care are nevoie de intevenţie. Se pot număra, pe bune, copiii şi nevoile. Se pot căuta soluţii şi poate fi „împuternicit” Consiliul Judeţean cu punerea lor în aplicare. Din fiecare întâlnire s-ar ieşi cu un plan pentru fiecare unitate în parte. Şi s-ar desemna un responsabil, care să răspundă de concretizarea acestor planuri. Aşa ştia odată să funcţioneze PSD…

Care sunt riscurile?

E posibil să se risipească nişte bani – unele toalete s-ar putea să coste foarte mult, altele să fie făcute în grădiniţe sau în şcoli unde nu vor mai fi copii peste cinci sau zece ani. Poate că cel mai bine ar fi să se recurgă la închiriere de containere, nu achiziţie. Sau poate că vor fi abandonate peste câţiva ani, inclusiv nişte jurnalişti vor scrie despre investiţiile „inutile”. Dar e ca şi cum îţi alegi nişte amenajări scumpe pentru apartament şi îţi pare rău de ele, peste cinci ani, când vinzi apartamentul.

Nu există investiţii inutile, dacă este salvată viaţa unui copil măcar...

Iar România a risipit atâţia bani în ultimii ani…

Mai cred că „la masă” ar putea fi ong-uri, celelalte partide politice, firme private şi, obligatoriu, cetăţeni din fiecare comunitate în parte. Antrenaţi să se orienteze căte soluţii – că timpul pentru călătoriile prin „valea plângerii” a trecut. În mod particular aş apela la oameni care au mai făcut facilitare comunitară şi la oameni care au experienţă de lucru concretă în comunităţi cu diversitate etnică. Soluţiile sunt la îndemână, eu personal nu am nicio îndoială.

Note finale

Acesta este ultimul text cu tentă „politică” pe care îl scriu pentru o perioadă oarecare de timp – probabil până după alegeri. Dacă pare că am ales să vorbesc doar despre PSD pot confirma – este o alegere: să fac apel la partidul şi alianţa care este la guvernare. Aşteptarea este la ei. La fel ca şi puterea executivă.

Mă voi simţi nepotrivită şi inadecvată în perioada care va urma. Oameni pe care îi cunosc, din partide diferite, au început deja să promoveze ştiri şi informaţii false, comentarii tendenţioase, unii despre ceilalţi. Îmi sunt dragi toţi, minţile lor, competenţele reale pe care le au. Însă ştiu cum e, ajungi să simţi pe propria piele că are cineva ceva cu tine şi totul devine foarte personal. Am aşteptări mai înalte de la mine şi un fel de detaşare dată de vârstă: voi rămâne credincioasă lui „împreună”.

Proiectul pe care îl propun poate fi inclusiv o şansă ca noi, după vremea de război care va urma, să spunem poveşti despre vara lui 2019 şi cum am reuşit, împreună, într-o problemă banală dar salvatoare de vieţi, să avem un proiect de pace, de ţară = să ne scoatem copiii din căcat.