Mecanismele nedreptăţii şi noua lege a Educaţiei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Învăţământul din ţara noastră este profund inechitabil, iar cazul recent al şcolilor de la Braşov nu a facut altceva decât să ne arate cât de nedrept este croit „sistemul“. Ministrul Andronescu a anunţat o nouă lege a Educaţiei. Nu cred că este nevoie de ea, dar dacă este în lucru, ar trebui să aibă ca prioritate eliminarea inechităţilor.

Nu vorbim în spaţiul public despre clase sociale în România. Deşi au trecut 30 de ani de la Revoluţie, avem (încă) memoria mecanismelor nedreptăţii din acea perioadă, penalizările şi suferinţele celor care se faceau vinovaţi, în ochii Partidului Comunist, de crima de a fi fost educaţi sau înstăriţi.  

Lecţia pe care NU am învaţat-o însă este despre cum sa creăm împreună o ţară, o societate, sisteme de educaţie, sănătate, justiţie, siguranţă etc. în care avem cu adevărat grijă unii de ceilalţi

Sistemul de educaţie din România este plin de nedreptăţi. În 2019, eşti penalizat grav dacă locuieşti în rural, eşti penalizat dacă eşti sărac, eşti penalizat dacă eşti rom. Iar dacă acumulezi mai multe astfel de caracteristici pentru care n-ai nici o vină (de exemplu, eşti un copil sărac şi locuieşti la ţară) poţi reuşi doar printr-o minune.

La noi, tocmai sistemul de educaţie, cel care ne desenează viitorul, cel care ar trebui sa fie sursa primară a mobilităţii sociale, îi condamnă la sărăcie continuă şi la un trai mizerabil pe copiii celor care sunt deja săraci, lipsiţi de educaţie sau ambele.

Sigur, Ministerul Educaţiei nu colectează (sau nu publică) datele necesare pentru a putea face analize pertinente din această prismă. O face însă OECD, cu ocazia testelor internaţionale. Documentele de analiza a rezultatelor PISA 2015 ne arată destul de clar cum România se încadrează în categoria „Below-average equity in education. Below average science performance“.

Despre diferenţele (reale, nu pe hârtie) uriaşe de resurse între rural şi urban s-a mai scris.

Despre mecanismele nedreptăţii din oraşe se vorbeşte mai puţin. De aceea am ales să scriu, pe scurt, despre „cazul Braşov“, cu atenţie pe ceea ce este emblematic, nu pe cele trei licee în sine.

E o temă care mă preocupă, pe care am avut ocazia să o aprofundez pe parcursul studiilor masterale în cadrul Departamentului de Educaţie de la King“s College London, şi despre care am mai scris.

Ce vă propun să înţelegem:

1. Notele pe care un copil le primeşte sunt doar în  foarte mică măsură un rezultat exclusiv al meritului său. Cu cât este mai mic copilul, cu atât contribuţia lui exclusivă în rezultat este mai mică. Nu e complicat de înţeles: rezultatele învăţării pe care le evaluează profesorii prin note sunt influenţate semnificativ de mulţi factori externi copilului dar cei mai importanţi doi sunt starea materială şi educaţia părinţilor.

În medie (foarte important, nu discutăm despre excepţii), copilul ajunge să fie „corespunzător“, ca să folosim limbajul din regulamentul Colegiului Naţional „Andrei Şaguna“, dacă a avut ambii părinţi acasă, dacă a avut ce mânca în fiecare seară, dacă a avut cărţi în casă, dacă părinţii i-au citit (adică ştiau să citească ei înşişi, aveau bani de cărţi şi timp să stea cu copilul) dacă mai apoi, au avut timp să stea cu el la teme, au avut bani de meditaţii etc. Este absolut firesc ca acei copii care trebuie să-şi ajute părinţii în gospodarie, care nu au cărţi în casă, ai căror părinţi nu ştiu să citească, ai căror părinţi nu au bani de meditaţii, să aibă, în medie, rezultate educaţionale mai slabe.

2. Examenele de admitere de orice fel, în special la varste mici, nu numai că nu spun absolut nimic despre capacitatea şi potenţialul unui copil, după cum explică şi profesorul Mircea Miclea, dar sunt în esenţă concursuri între banii, educaţia şi ambiţia părinţilor. Acest mecanism este profund injust, pentru că insuccesul înseamnă să penalizăm copiii pentru un lucru de care nu sunt vinovaţi. Nu e vina lor că s-au născut la ţară, într-o familie săracă sau lipsită de educaţie.

Cum se intră la liceu? Examen de capacitate+media din şcoala generală. Intuiţi cumva mai degrabă ce copii au exerciţiul testelor/concursurilor şcolare? Cei ale căror familii şi-au permis să-i trimită la alte concursuri până atunci. Ce copii au, în medie, note bune în gimnaziu? Ce copii pot obţine note mari la un examen academic? În medie, cei care sunt susţinuţi (şi) de părinţi, cei care au timp de lecţii, internet, meditatori etc.

3. Această segregare, a copiilor din familii din clasa de mijloc sau de vărf în „şcolile bune“ este valabilă în toate oraşele medii şi mari, acolo unde există cu adevarat vreun fel de alegere. Aproape peste tot, pentru că sistemul permite sau tolerează, părinţii (în special cei cu resurse financiare, „conexiuni“, educaţie, timp), se străduiesc, să-şi plaseze copii în „şcolile bune“, pe căi mai mult sau mai puţin etice.  

Din aceste motive (şi mai sunt şi altele) sistemul nostru de educaţie, aşa cum este el azi, este profund inechitabil deja.

De aceea, deciziile şi atitudinea publică a celor trei şcoli din Braşov, sunt, în opinia mea, şocante. Nu e oare suficient că sistemul este oricum desenat astfel încăt să le permită să recruteze în majoritate copii din familii înstarite şi/sau educate? Nu e oare suficient că întreţin, ca majoritatea „şcolilor bune“ un eşafodaj de meditaţii şi contribuţii la diverse lucruri (de la mobilier şi renovări la auxiliare, excursii etc.) care din nou, îi exclude pe cei lipsiţi de posibilităţi? Nu e suficient oare că oricum primesc (sau primeau. până anul trecut cel puţin) ca realocări din pixul inspectoratelor, banii celor mai sărace şcoli din judeţ? Nu e suficient, se pare.

În sistemul gândit de domniile lor, în şcoala publică, cea care ar trebui să fie pentru toţi copii,  cei care nu reuşesc să „performeze“ în complicitatea toxică dintre „şcoală bună“ şi „părinţi cu bani“ ar trebui „ajutaţi“ să se mute la altă şcoală.

Sigur, atunci când însuşi ministrul educaţiei promovează segregarea şcolară (interzisă de altfel prin Legea Educaţiei), ne rămâne puţin loc de mirare.

În perioada ororilor comuniste, copiii intelectualilor, industriaşilor, familiilor nobiliare erau excluşi de la procesul educaţional. Cei favorizaţi erau copiii ce aveau „origine sănătoasă“ (părinţi muncitori, din clasa de jos).

Pare că odiosul concept n-a dispărut odată cu caderea comunismului, ci doar s-a reinventat. 

Mecanismul de injustiţie care îi favorizează pe cei „de origine sănătoasă“ este bine-mersi în România anului 2019. Şi în sistemul nostru de educaţie înseamnă cu pielea albă (sau mai precis ne-rom), creştin, fără handicap şi cu părinţi înstăriţi şi/sau educaţi.

Ministerul educaţiei a anunţat o noua lege a educaţiei. Nu este aici locul să discutăm oportunitatea unei noi legi. Eu nu cred că este necesară. Dar dacă ea se întâmplă, ce ar trebui să facă cu prioritate este să corecteze mecanisme ale nedreptăţii de genul celui descris mai sus.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite