PISA-2012: epitom pentru inconştienţă şi nesimţire politică de sistem

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Suntem în ultima treime a performanţei educaţionale la nivel mondial şi ocupăm penultimul loc în Europa la acelaşi capitol. Suntem cap de serie la economia subterană echivalată în procente PIB: locul al doilea în topul negru european, 29%. Coroborând cele două statistici în raport cu interesul naţional, eu încadrez acţiunea clasei politice ca subminare a puterii statului român, în spiritul art. 162 CP: infracţiuni contra siguranţei naţionale.

Oana Crăciun, coechipiera jurnalistă de la adevărul.ro, m-a rugat să fac şi eu, alături de alţi colegi de blog, analiza rezultatelor la testarea PISA-2012, publicate recent. Am zis da şi am purces la treabă.

În primul rând, am citit o serie consistentă de contribuţii, foarte bine documentate, care clarifică excelent dimensiunile şi argumentele tehnice ale performanţei slabe a României în materia politicilor publice educaţionale, aşa cum este ea reflectată de PISA-2012. Iată referinţele pe care vi le recomand, în opinia mea profesională:

  • Raluca Pantazi, HotNews.ro  
  • Mircea Miclea, intervievat de Raluca Pantazi, HotNews.ro  
  • Valentin Anghel, Elvira Gheorghiţă, Gândul.info  
  • Oana Crăciun, Adevărul.ro  
  • Oana Crăciun, Adevărul.ro  
  • Ştefan Vlaston, Adevărul.ro (mai puţin pledoaria pentru ceea ce el numeşte „Legea Funeriu“, text faţă de care am rezerve de natură structural-strategică) -

În al doilea rând, semnalez o serie de texte „de calibru greu“, tangente sau conexe impactului stării sistemului public al Educaţiei asupra societăţii româneşti şi economiei, în particular. Iată-le pe cele care mi-au reţinut atenţia în mod deosebit:

În fine, în al treilea rând...

În al treilea rând, eu cred că în conversaţia publică noi nu am pus, încă, suficient de apăsat degetul pe rana reală a Educaţiei. Ea, rana, este una adâncă, sistemică, iar vindecarea sa implică transformări adaptive pe toate palierele societăţii. Faptul cel mai dureros – limpede ca lumina zilei, dar despre care ne e cam teamă, deocamdată, să vorbim deschis, detaşat, chirurgical – este că punctul zero în schimbarea de paradigmă a Educaţiei presupune un alt fel de clasă politică, pregătită să confere procesului leadershipul necesar şi reperele strategice corecte:

  • ne asumăm, până în 2018, punerea în fapt a celei de-a treia transformări istorice a Şcolii ca sistem, după epoca Spiru Haret (1980-1900) şi reforma comunistă (1948-1950);  
  • definim şi ne asumăm setul de valori pe care şcoala are a le cultiva copiilor noştri, în secolul XXI;  
  • proiectăm şi punem în fapt o arhitectură curriculară de secol XXI, în locul celei existente;  
  • proiectăm şi punem în fapt o strategie de resurse umane de secol XXI, centrată pe opţiuni flexibile de carieră didactică, cu care o în locuim pe cea existentă.

Răul este adânc, iar vindecarea dureroasă, dar perfect posibilă. Dacă Polonia a putut, noi, ca naţie, ce cusur am avea să nu putem dacă ne înhămăm serios la treabă?

Mai pe româneşte şi mai puţin principial, în al treilea rând eu pun acum degetul pe rana cea mai purulentă, aceea a relaţiei clasei politice din România cu sistemul public al Educaţiei din România.

Din 1999-2000 începând, am interacţionat direct, în materia Educaţiei, cu toţi ocupanţii fotoliului de Preşedinte al României: Ion Iliescu; Emil Constantinescu; Traian Băsescu. Am interacţionat nemijlocit cu Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu şi Victor Ponta, în calitatea lor de prim-miniştri ai Guvernului României. Am interacţionat nemijlocit cu Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Cristian Adomniţei, Mircea Miclea, Mihail Hărdău, Daniel Funeriu, Cătălin Baba, din nou Ecaterina Andronescu, Liviu Pop, Mihnea Costoiu şi Remus Pricopie, ca miniştri ai Educaţiei (Mircea Miclea este, pentru mine, singura excepţie notabilă într-o lungă serie de „dialoguri ale surzilor”). Am interacţionat nemjlocit cu toţi secretarii de stat pentru învăţământ preuniversitar din subordinea miniştrilor pe care i-am menţionat anterior. Am pledat tema nevoii strategice de schimbare a paradigmei Educaţiei în conversaţiile mele directe cu foarte mulţi membri ai Parlamentului României şi/sau europarlamentari, pe mulţi cunoscându-i direct, personal.

Implicare şi asumare politică de vreo consistenţă cât de cât notabilă? ZERO!

Drept pentru care pe toţi cei nominalizaţi mai sus vă acuz şi vă fac direct răspunzători de faptul că azi România este într-un film, iar Educaţia a rămas încremenită în filmul de dinainte de 1989. Acum, Educaţia e formă fără fond, după toate evaluările internaţionale serioase, şi voi ştiţi foarte bine acest lucru. Din incompetenţă, din orgoliu, din interese meschine electorale, pentru că nu v-a păsat sau, pur şi simplu, de frică n-aţi făcut ce ar fi trebuit să faceţi pentru ca România secolului XXI să fie propulsată, ca performanţă naţională, de un sistem public al Educaţiei gândit şi proiectat pentru valorile secolul XXI.

Fără excepţie, eu, cetăţeanul, am acordat votul meu pe rând fiecărui partid politic din care faceţi parte, cerându-vă în schimb să scoateţi Educaţia din paradigma comunistă – n-aţi făcut-o. V-aţi bătut joc, politic, de votul meu, aşa cum v-aţi bătut joc, politic, de Educaţie ca sistem, şi de oamenii şcolii pe care i-aţi folosit, cinic, drept masă de manevră electorală. Să vă fie ruşine!

Cei care acum ocupaţi fotoliile de şef al statului, preşedinte al Senatului, preşedinte al Camerei Deputaţilor, prim-ministru şi ce veţi mai fi fiind restul, nu sunteţi câtuşi de puţin primul, al doilea, al treila ori al patrulea, în stat. Diferenţa dintre a fi primul în stat şi a ocupa prima poziţie în stat este enormă! Mandela a fost şi va rămâne un om de stat adevărat. Voi, vai sufletele voastre!

You can fool all the people some of the time, and some of the people all the time, but you cannot fool all the people all the time. (Îi poţi prosti pe toţi un timp, îi poţi prosti pe unii tot timpul, dar nu-i poţi prosti pe toţi tot timpul) (Abraham Lincoln)

La urmă, vreţi-nu vreţi, vă pasă-nu vă pasă, rămâne realitatea rece şi implacabilă, ce nu ţine seama de niciun calcul politic meschin, conjunctural: România secolului XXI nu poate porni din loc aşa cum se cade fără o Educaţie croită autentic pentru secolul XXI. Iar starea Educaţiei, aşa cum este acum, constituie o ameninţare directă la adresa siguranţei noastre naţionale, deoarece absolvenţi inepţi produşi de şcoala de azi pot deveni conducători inepţi ai României de mâine.

Aşa încât azi, ca şi peste zece ani, ca şi peste douăzeci de ani tot de aici plecăm şi vom pleca, şi până nu vom rezolva chestiunea, între noi nu va fi deloc „pace sub măslini“:

ROMÂNIA PE BUNE ÎNCEPE CU ŞCOALA PE BUNE.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite