Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”.
Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”.

Mai rămăseseră puţine minute până la ora 8. Mă îndreptam cu paşi apăsaţi spre şcoala din colţul străzii când deja zăream părinţii agitaţi ce îşi însoţiseră copiii până la intrare. Murmurau neliniştiţi de ce va fi şi se încurajau reciproc cu expresia specifică românului „lasă, că va fi bine“. Pe holuri era încă tăcere. Directorul aştepta ora potrivită pentru a ridica subiectele.

Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!”  

Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani? Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee. E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro...

Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da...Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook. Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme... (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea).

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm.

Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii. La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput. Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică. E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”. Cum??

Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională. Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi.

Urmaţi-vă şansa, tineri! 

Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase.

Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală. Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ. De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor. Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală.

Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food. Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate.     

Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”.

Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare.

NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România.

România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare. Urmaţi-vă şansa, tineri

PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. 

In Romania cum ar fi fost ?

image
image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite