Zgârciţi? Nu, ignoranţi

Un milion de euro. Atât s-a adunat din subscripţia publică pentru „Cuminţenia pământului”. Nu e deloc puţin, în condiţiile date. În România, oamenii nu sunt obişnuiţi să doneze pentru artă şi cultură. Şi nici nu prea au condiţii să o facă. Şi nici nu cred că au înţeles, în cazul de faţă, pe ce dau banii.

Au fost tot felul de comentarii despre această subscripţie publică. Scepticii de serviciu au cobit de la început că n-o să meargă (şi au avut dreptate, dar nu le foloseşte la nimic). Unii au criticat campania. Alţii au zis, precum Conu’ Leonida, că „e treaba statului, domnule”, n-ar trebui să se apeleze la cetăţeni, care şi-aşa sunt săraci. Au fost şi unii care şi-au desfăşurat nervozităţile pe Facebook, zicând că „mai bine facem şcoli şi spitale de banii ăştia decât să-i dăm pe o statuie” (ceea ce e o probă de non-gândire năclăită de propagandă). După încheierea campaniei, s-au căutat explicaţii şi am senzaţia că mai toată lumea s-a învârtit în jurul banilor. Eu nu cred că e vorba de bani, de zgârcenie, de sărăcie. Cred că e vorba de ignoranţă (care, ce-i drept, merge mână-n mână cu sărăcia, dar asta e o poveste mai complicată). Am două argumente.

În primul rând, cred că la noi filantropia nu a trecut de genunchiul broaştei. Şi, în orice caz, cetăţeanul mediu nu are exerciţiul de a dona pentru artă şi cultură. Singurul mod pe care îl are la dispoziţie este mecanismul prin care poate redirecţiona 2% din impozitul pe venit către o organizaţie socială, culturală, umanitară etc. Dar mecanismul e greoi şi tot prin birocraţia statului trece. Ar fi mult mai simplu dacă oamenii ar putea dona bani direct către organizaţiile cu pricina, iar sumele respective ar fi scutite de impozit.

În al doilea rând – şi cel mai important – mulţi oameni cred că n-au înţeles, în cazul de faţă, pentru ce trebuie să dea banii. Unii au zis – că, slavă Domnului, au unde: pe Facebook, pe forumuri, pe site-uri – că sculptura „e urâtă” (şi nu, nu e o chestiune de gust, de opinie personală la care tot omu’ are dreptu’; gustul trebuie fundamentat pe ceva, pe nişte cunoştinţe, gustul se formează şi se educă).  Dar, în afară de cei cu astfel de opinii, cred că cei mai mulţi nu ştiu, de fapt, mai nimic despre Brâncuşi. Doar nişte lozinci naţional-patriotice ridicole, băgate în cap încă de pe vremea comunismului: că ne mândrim cu el că-i român şi e întemeietorul sculpturii moderne. Altceva – mai nimic. Din astfel de lozinci omul nu poate înţelege că Brâncuşi chiar e important în istoria artei moderne şi orice muzeu din lume e dispus să plătească pentru a-i avea lucrările în colecţie. Campania, din păcate, a urmat cam acelaşi traseu: a încercat să stimuleze mândria naţională (mai ales printr-un lung spot în care apăreau clişeele despre istoria noastră „făcută de străini” şi altele). Dar o campanie se croieşte după aşteptările publicului-ţintă, nu? Aşa că nu e cazul, cred, să criticăm prea mult campania, ci să mergem spre rădăcinile problemei.

Aparentul insucces al subscripţiei publice pentru „Cuminţenia pământului” nu e o problemă legată de bani şi de sărăcie, ci de ignoranţă.

În şcoală, orele de istoria artei şi de muzică sunt năpăstuite, pândite la tot pasul de scoaterea din programă, pentru că şi cei care se ocupă de educaţie, şi părinţii sunt obsedaţi cam prosteşte de „pregătirea pentru piaţa muncii”, de evaluări naţionale, de bac, de rezultate. Să scoatem din şcoală oameni cu mintea luminată şi întregi la suflet nu e, cum se spune în limbaj de lemn, „o prioritate”. Aşa încât elevii termină liceul fără să aibă habar de artă, de muzică, de literatura universală. Nu ştiu să privească un tablou, nu au nici măcar cunoştinţe minime despre marile curente artistice şi reprezentanţii lor. Şi-atunci, de ce să dea bani pentru o sculptură pe care nu prea o înţeleg, pe care nu ştiu s-o plaseze în context (pentru că nu cunosc mai mult de 2-3 nume de mari sculptori mondiali, în cel mai bun caz)? De ce să doneze? Doar aşa, din mândrie patriotică, pentru că Brâncuşi e român? Slabă motivaţie. Ar fi donat mai mulţi dacă ar fi înţeles cu adevărat care e „miza”, care e valoarea operei brâncuşiene din punct de vedere artistic, nu în bani. Dar – cred că ar trebui s-o spunem deschis şi să ne-o asumăm – cei mai mulţi concetăţeni de-ai noştri sunt ignoranţi în materie de artă. Dacă n-ar fi atâta ignoranţă în societatea noastră, probabil că s-ar fi construit şi şcoli, şi spitale: oamenii deschişi la minte şi bine educaţi nu acceptă pomeni electorale şi nu votează orbeşte, nu găsesc scuze pentru plagiate şi pentru alte coţcării.

Aşa încât cred că aparentul insucces al subscripţiei publice pentru „Cuminţenia pământului” nu e o problemă legată de bani şi de sărăcie, ci de ignoranţă. Dacă ne educăm mai bine copiii – şi le deschidem mintea prin artă, muzică şi creativitate – măcar ei vor înţelege, în viitor, că operele de artă îşi merită banii.