Despre plagiat şi alţi demoni. Înainte sau înapoi?

Am decis să abordez această temă după ce am citit, cu vădită curiozitate, textul scris de distinsul profesor Vlaston, ale cărui comentarii le urmăresc cu plăcere. Şi consider că este nevoie să facem o analiză, dincolo de subiectivitate şi patimă politică.

În primul rând, trebuie să precizăm cadrul juridic aplicabil: legea dreptului de autor, nr. 8/1996 republicată, legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, modificată şi completată prin ordonanţa 28/2001 şi legea educaţiei naţionale 1/2011.

Art. 1 din legea 8 stipulează “(1)Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.”

Art. 7 din acelaşi act normativ precizează: “Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

a)scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere  scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b)operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;(…)”

Nu pot beneficia de protecţia dreptului de autor conform art. 9 din acelaşi act normativ:

a)ideile, teoriile, conceptele, descoperirile stiintifice, procedeele, metodele de functionare sau conceptele matematice ca atare si inventiile, continute intr-o opera, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b)textele oficiale de natura politica, legislativa, administrativa

Fiecare persoană care are calitatea de autor beneficiază de drepturi morale şi patrimoniale asupra operei sale, asupra cărora nu voi insista acum. Voi preciza că încălcarea dreptului de autor atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală. Este important că acţiunea poate să pornească doar ca urmare a plângerii formulate de persoana vătămată. Art. 140 din lege prevede pedeapsa pentru o asemenea faptă cu închisoare între o lună şi doi ani sau amendă. Prevederile legii se completează cu cele ale legilor generale. Lecturând dispoziţiile codului de procedură penală vom constata că prescripţia dreptului la acţiune se aplică conform regulilor generale.

Legea 206 /2004 se adresa domeniului de cercetare-inovare, nu domeniului academic universitar. Extinderea acestui domeniu s-a făcut prin introducerea Ordonanţei 28/2011.

Cam acesta este cadrul juridic aplicabil. Şi acum, revenind la chestiunea discutată, câteva lucruri imi trezesc atenţia.

1.     Distinsul domn profesor nu îşi aminteşte numele ministrului care a înfiinţat Consiliul Naţional de Etică. Pot să nu cred? Şi pot să extind întrebarea, perfect legitimă a domniei sale....cine a stabilit şi pe ce criterii componenţa primului Consiliu? Ce a făcut atât de grabnică şi urgentă reglementarea, încât să se ocolească dezbaterile parlamentare şi să se adopte, de către Guvern această normă? Care este utilitatea lui primordială şi de ce nu mai este util acum?

2.     De ce din 2011 până azi nu avem un text de lege care să arate că măsurile guvernamentale din 2011 şi până azi au fost aprobate prin lege? Cum rămâne cu Parlamentul, unica autoritate legiuitoare? Ah, să nu uit, sper să nu îl trezesc din somnul raţiunii pe distinsul avocat al poporului...

3.     Este condamnabilă opacitatea şi aparenta nesiguranţă de comunicare a CNE. Este important pentru noi toţi să ştim cine face parte din comisiile de specialitate, cine a aprobat componenţa, ce documente au fost evaluate şi în baza căror acte normative.

4.     Constat că discutăm de un dublu mesaj, care nu îşi are acoperire în vreun text de lege: CNE este acuzat că a muşamalizat un prezumtiv caz de plagiat al unui ministru, fiind investit în mod legal spre neputinţa comisiei din Universitatea din Bucureşti, dar şi că a respins o decizie a Senatului aceleeaşi universităţi, în cazul primului ministru. Şi aici e o fractură logică: dacă în al doilea caz comisia şi-a dat seama că nu are competenţa de judecată, ce a făcut-o să fie atât de iluminată acum, deşi în urmă cu 3 ani se declara unica autoritate competentă, indiferent de statusul perosanei? Ce o mâna atunci în luptă sau ce a speriat-o acum?

5.     Să presupunem că cele două sunt plagiate. Ce e de făcut? Prescripţia penală a faptei este realizată de mult (pentru tezele susţinute anterior datei de 1 februarie 2011 prescripţia este la 5 ani din momentul susţinerii), iar răspunderea se putea angaja doar la plângerea prealabilă a persoanei prejudiciate. Răspunderea civilă este discutabilă şi aproape imposibil de evaluat (a se vedea că şi legiuitorul detaliază extrem de mult atunci când e vorba de protecţia comercială, de creaţia muzicală sau a bazelor de date şi este lacunară atunci când vorbeşte de răspunderea civilă în cazul copierii parţiale a unor pasaje ştiinţifice). Ne rămâne doar răspunderea academică, nedefinită ca atare.

Orice act juridic intrat în circuitul civil produce efecte şi poate fi anulat doar printr-o decizie definitivă a instanţei de contencios administrativ. Dar oare cine are calitate procesuală activă, în acest caz? Instituţia emitentă? Care au fost resorturile, imposibil de analizat, care au făcut imposibilă observarea unor practici neacademice înainte de conferirea titlului? Dincolo de conducătorul de doctorat, existau comisii de susţinere ale referatelor, catedra, prezentarea tezei spre analiza la bibliotecă, susţinerea publică. Să nu uităm comisiile de specialitate ale CNATDCU, care analizează teza înainte de acordarea titlului de doctor. Cum e posibil ca nimeni să nu vadă nimic? Şi, dacă teza e proastă calitativ e doar vina autorului? Sau crede cineva că asemenea cazuri pot exista doar la drept la Universitatea din Bucureşti sau doar la ANI? Să fim rezonabili şi decenţi...

Recent a fost promovată OG 42 care amnistiază de fapt ilegalităţile din învăţământul superior produse în ultimii 25 de ani. Veţi citi, dacă aveţi curiozitatea, că în expunerea de motive se scrie că prin sentinţa Curţii de Apel ministerul a pierdut. Da, adevărat, dar parţial (s-a pierdut pe fond, dar s-a câştigat la recurs). Personal am câştigat procesul la Înalta Curte în anul 2009, în noiembrie, prin care se menţineau ca legale hotărârile guvernului şi se constata că învăţământul la id era organizat nelegal. Dar nimeni nu vrea (sau nu a considerat important) să scrie despre asta! De ce, oare banii (a se citi diplomele) nu au miros??? Toţi s-au bulucit să spună că se emite o ordonanţă pentru Spiru Haret. Nimic mai fals! Poate unii vor fi interesaţi să afle câte universităţi nu au încălcat legea în momentul sau în timpul şcolarizării....măcar pentru o corectă scriere a istoriei. E bine că s-a emis ordonanţa, că închidem trecutul acolo unde îi e locul. Dar ce facem pentru ca în viitor să nu mai fie aşa?

Poate unii vor să se întrebe dacă după anul 2011 au fost organizate domenii de doctorat neacreditate! Şi poate domnul primar al Timişoarei ne spune şi cum a ajuns să organizeze doctorate la arhitectură? Cine şi cum a aprobat? Şi în baza cărui temei legal? (a se citi că e doar un exemplu, din păcate nu singurul)

Din păcate, la educaţie par a se pricepe toţi. Dar puţini sunt cei care au curajul de a spune un adevăr până la capăt. În aceşti 25 de ani s-au făcut erori fundamentale, care au determinat efecte în lanţ. Uitaţi-vă la generaţiile care vin! Suntem mândri de parcursul lor educaţional? Suntem mândri de cum arată corpul didactic? Vreţi să verificăm originalitatea lucrărilor de grad 1 didactic?

Dacă doar ne vom aşeza la pândă, pentru a scormoni trecutul, nu vom avea nici un viitor. Este nevoie ca minţile luminate să propună măsuri pentru viitor.

După apariţia legii 1/2011 avem un prim pas înainte. Există o declaraţie de originalitate, semnată de doctorand şi de conducătorul ştiinţific. Constatarea lipsei de originalitate poate determina o infracţiune de fals, dacă cel vătămat va sesiza fapta.

Eu, personal, cred că e momentul să mergem mai departe. Pentru început, să stabilim un set minim de condiţii pentru teza de doctorat. Inclusiv trecute explicit regulile de citare, regulile de originalitate dar şi ce înseamnă contribuţia personală a autorului. Apoi, trebuie să stabilim care sunt sancţiunile academice aplicabile, termenul în care se pot aplica, raportate la gravitatea faptei şi la importanţa postului didactic sau de cercetare. Dar trebuie să stabilim şi cum se realizează reevaluarea cadrului didactic la 5 ani de la ocuparea postului universitar. Ce criterii, ce mecanisme, ce sancţiuni sunt aplicabile. Sau mergem pe principiul...odată profesor, definitiv profesor?

Este uşor să sancţionezi. Presupunând că cele două cazuri mediatizate sunt plagiate, ce sancţiune ar trebui să primească şcoala doctorală care le-a prezentat? (...) Credeţi că ar fi firesc? Eu cred că nu! Marile şcoli pot produce erori, însă sarcina celor care vremelnic au puterea de decizie este de a le ajuta să se întărească, de a-şi descoperi anticorpii academici şi de a progresa în bine.

Sunt multe de scris despre învăţământul superior. Important este dacă ne uităm în viitor, încercând să ameliorăm calitatea şi să producem procese de calitate sau dacă vom fi bântuiţi de strigoii trecutului şi se setea de răzbunare.

Dar dacă nu vom privi înainte cu responsabilitate şi determinare, mi-e teamă că sfârşitul e aproape.