Va fi, în fine, pusă în cui pofta de doctorate fraudate?

În cursul zilei de ieri s-a consumat penultimul episod din excesiv de lunga şi extrem de proasta telenovelă a plagiatului fostului premier Victor Ponta.

CNADTCU a respins prin vot copleşitor majoritar contestaţia depusă de acesta, urmând ca, în cel mai scurt timp, ministrul Educaţiei, dl. prof. univ. dr. Mircea Dumitru, să semneze decizia retragerii titlului ştiinţific dobândit prin furt în 2003 de, pe atunci, tânără speranţă a politicii de stânga româneşti şi mai ales a PSD, dar şi a preşedintelui acestuia, dl. Adrian Năstase, pe nume Ponta Victor Viorel.

Dl. Năstase, în calitate de profesor universitar şi de conducător ştiinţific al tezei elaborată de cel care, de la el citire, a început să fie numit „micul Titulescu”, a fost primul care a garantat îndeplinirea în totalitate a standardelor academice de lucrarea tânărului doctorand. Standarde care nu erau în 2003 nicidecum altele decât au fost în iunie 2012, momentul în care a fost descoperit, făcut public şi confirmat de o primă decizie a aceluiaşi CNACDTU plagiatul ordinar comis de Victor Ponta. Nu au fost altele atunci şi nu sunt nici acum şi numai pentru simplul motiv că ghilimele şi regulile utilizării lor în scrierile cu caracter ştiinţific nu sunt nicidecum o invenţie de dată recentă, aşa cum a susţinut cu o încăpăţânare disperată şi prostească hoţul în fine dovedit pe nume Ponta Victor Viorel.

Fireşte, hotărârea finală de ieri a CNADCTU nu înseamnă nicidecum rezolvarea gravei probleme, pesemne una de mari dimensiuni, a plagiatului universitar în România. Şi nu înseamnă nici sfârşitul „modei” colecţionării de titluri universitare dobândite prin plagiat, prin fals, prin trafic de influenţă şi, câteodată, chiar contra-cost de politicienii de doi bani din România.

Decizia de ieri înseamnă doar un început, alţi falşi doctori încatenaţi politic, cu diplome emise, în primul rând, de în veci compromisele şcoli doctorale de la Academia SRI şi de la Academia de Poliţie urmând şi trebuind să fie deposedaţi cât de curând de titlurile şli diplomele universitare nemeritate.

E de sperat că dl. Mircea Dumitru nu se va opri aici, că va cere o evaluare cât se poate de riguroasă a respectivelor şcoli doctorale. Şi nu numai a lor, ci a întregului sistem naţional de astfel de şcoli. Un sistem care, de mult prea multe ori, îndeosebi în ultimii 10 ani, s-a dovedit a fi profund viciat. Însuşi faptul că în acest interval de timp s-au acordat în jur de 50.000 de titluri de doctori ridicând serioase semne de întrebare.

Oricât de mult s-ar crede altceva, trebuie spus că moda doctoratelor printre politicieni nu este chiar una foarte nouă. Rădăcinile ei se găsesc în comunism şi nu se limitează la cunoscuta foame de titluri academice a falsului savant de renume mondial Elena Ceauşescu. De apetitul pentru „les palmes académiques” a fost cuprins şi Nicolae Ceauşescu, iar respectivul apetit s-a manifestat în mod grotesc încă din anul 1973. An de răscruce în afirmarea pe faţă a cultului personalităţii dictatorului comunist.

Astfel, se cuvine reamintit că la data de 24 ianuarie 1973 Consiliul Rectorilor din Centrul Universitar Bucureşti şi Senatul Universităţii din Capitala ţării i-a adresar „ilustrului Conducător” o scrisoare prin care îl ruga să accepte titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţii. Iar cum acceptarea a venit la timpul oportun, ceremonia s-a petrecut, în mod simbolic, trei zile mai târziu, exact când Nicolae Ceauşescu îşi sărbătorea a 55-a aniversare.

Ştim bine, pofta vine mâncând, drept pentru care cinci ani mai târziu, pe 24 ianuarie 1988, cu doar două zile înainte ca „marele Conducător” să împlinească „60 de ani de viaţă şi 45 de ani de activitate revoluţionară” acesta avea parte de „recunoaşterea academică deplină”. Pe baza impresionantei sale activităţi „de inestimabilă valoare teoretică şi practică” şi fără nici un fel de teză, Nicolae Ceauşescu devenea dintr-un singur foc „doctor la dublu”. În ştiinţe politice, titlul fiindu-i acordat de ilustrul Senat al încă şi mai ilustrei Academii de partid „Ştefan Gheorghiu”, al cărei rector era nimeni altul decât Leonte Răutu, dar şi în „ştiinţe economice”, graţie hotărârii Senatului Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Alte instituţii de învăţământ superior organizând sesiuni mustind de comunicări pe tema marilor merite ştiinţifice ale Geniului Carpaţilor.

În iulie 1985, Academia Română a decis intrarea printre Nemuritori a lui Nicolae Ceauşescu. Care geniu fiind nu putea fi ales academician de nişte oameni de rând, drept pentru care, împotriva şi în dispreţul oricăror reguli, i s-a conferit respectivul titlu. Cu precizarea că onoarea nu era pentru Nicoale Ceauşescu, ci îndeosebi pentru Academie. Care, fireşte, nu s-a oprit aici, ci l-a rugat fierbinte, nicidecum fiindcă ruşinea se petrecea în luna lui Cuptor, pe „cel mai iubit fiu al poporului”, cu umilinţa şi plecăciunile aferente, să accepte chiar în aceeaşi zi preşedinţia ei de onoare. Zis şi făcut!

Pe 26 decembrie 1989, Elena (membru titular din 1974) şi Nicolae Ceauşescu erau excluşi post-mortem din Academie, o lună mai târziu de acelaşi tratament având parte un alt fals academician, Manea Mănescu.

După cum se vede, foamea de titluri ştiinţifice obţinute pe nimic nu s-a sfârşit însă nici odată cu căderea comunismului şi nici prin împuşcarea a Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu. Dimpotrivă.

Ar fi de aşteptat ca în urma deciziei de ieri a CNATDCU, care are şi o de netăgăduit încărcătură simbolică, pofta de doctorate nemeritate, cumpărate, fraudate să înceapă în fine a fi pusă în cui.