Românca implicată în producţiile celor mai tari sitcomuri la Hollywood: „Am cunoscut latura bună a lui Charlie Sheen“
0
Dacă aţi urmărit seriale de comedie precum „Doi bărbaţi şi jumătate“, „Mike şi Molly“ sau „The Big Bang Theory“, probabil i-aţi remarcat numele pe generic, ca producător. Cine este românca din Braşov, care lucrează la cel mai înalt nivel în industria sitcomurilor hollywoodiene?
Devenisem fan The Big Bang Theory, serialul care i-a adus un Glob de Aur lui Jim Parsons, cu destul timp înainte de a pleca la Los Angeles. Vedeam numele Monei Garcea (41) la finalul fiecărui episod şi ceva mi-a spus că într-o zi o voi întâlni. Şi aşa s-a întâmplat: odată cu proiectul OK! Goes To L.A., am întâlnit-o pe românca plecată din ţară în urmă cu 30 de ani, pentru care Hollywoodul nu mai are secrete. Fiindcă Mona realmente trăieşte visul american! A fost mâna dreaptă a lui Chuck Lorre, gurul american al sitcomurilor, scenarist şi producător nominalizat la opt premii Emmy, iar acum coordonează propriul serial, Disjointed, cu marea actriţă Kathy Bates. Şi totuşi, Mona este de o modestie şi discreţie impresionante. Genul de paradox pe care iubesc să-l întâlnesc la oamenii cu adevărat mari. Cu un sfert de oră întârziere din cauza traficului din L.A., Mona a apărut la întâlnirea noastră de la Intercontinental Century City Hotel cât se poate de naturală, dar şi de emoţionată, pentru că româna ei nu mai e la standardele pe care şi le-ar dori. A plecat de la vârsta de 11 ani din ţară, a făcut şcoala acolo şi s-a integrat total printre americani. Şi da, când se precipită şi o năvălesc emoţiile, Mona îşi mai caută unele cuvinte în română. Dar cum să nu te năpădească emoţiile când povesteşti despre incredibilul destin care te-a transformat dintr-o victimă a bully-ingului în şcoala americană într-una dintre cele mai de succes producătoare de sitcomuri?!
De ce anume îţi e dor din România?
Mona: Am plecat cu familia când aveam 11 ani, pe când în România încă era comunism, aşa încât n-am avut o copilărie tocmai fericită. Însă când mă gândesc la România, îmi vin în minte mirosuri şi stări avute acasă în copilărie. E o stare inexplicabilă de „acasă“ pe care o simt în capul pieptului.
Cum a continuat copilăria în America?
N-a fost fost uşoară. Eram săraci, eu nu vorbeam engleză. Trăiam în Ocala, Florida. Câteva familii înstărite de acolo au aflat că suntem imigranţi şi au strâns bani unii de la alţii pentru a face un fond pentru mine, ca să pot merge să studiez la o şcoală privată. Asta a fost o adevărată binecuvântare, fiindcă deşi acolo copiii râdeau de mine că sunt săracă şi că sunt din altă ţară, totuşi, mediul era unul mai uşor de dus decât cel dintr-o şcoală publică. Iar eu eram atât de fericită că eram în America, încât mi-am zis că a fi paria este preţul pe care trebuia să-l plătesc ca să trăiesc pe acest tărâm.
Ai plecat în America în 1987. Când ai revenit cel mai recent în ţară?
Nu am revenit până în 2012. Eram atât de micuţă când am plecat şi, la vârsta aceea, nu păstrasem amintiri plăcute despre ţara mea. Pur şi simplu nu-mi doream să revin în România. Am revenit acum şase ani la nunta vărului meu de la Braşov, de unde sunt şi eu. Şi mă bucur nespus că am ales să merg. Ce experienţă memorabilă a fost revenirea mea în ţară! Starea aceea de „acasă“ despre care-ţi spuneam m-a izbit de-ndată ce am aterizat.
Se încarcă comentariile...
