Cannes 2018. O zi cu filme ca-n filme

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un 13 mai de neuitat! Nostalgii şi fericire în stare pură! Prima proiecţie, interzisul Panahi, cu 3 chipuri, iranianul care a reuşit iar să-şi trimită creaţia, ca şi la Berlinală, dar tot nu-i lăsat să călătorească, a izbutit aparent imposibilul.

O poveste despre ruralul Iranian uitat undeva în timp şi cu o nostimă explicaţie pentru circumcizia băieţilor, care trebuie să sfârşească în pământul unei universităţi ca să ajungă doctor sau avocat şi nu în curtea vreunei puşcării, că soarta-i va fi pecetluită de infracţiuni! O piatră va crăpa cu furie parbrizul maşinii regizorului, care devine iar platoul său de filmare inconfundabil. Însă imaginea geamului împăienjenit duce cu gândul, imediat, la Bacalaureatul lui Cristian Mungiu, care chiar dacă n-a ajuns oficial pe ecranele din Persia, ştim deja din Taxi (răsplătit cu Ursul de Aur) că pirateria cu DVD-uri acolo e cam ca la noi pe vremea casetelor! Şi apropo de premiatul nostru cu Palme d’Or, este iar la Cannes, intervievat în presa scrisă şi la TV, de data aceasta ca Parrain/Naş, fireşte, nu în accepţiunea lui Coppola, ci al Fabricii de cinema a Institutului Francez, o platformă profesională de care au beneficiat, în 10 ani, 167 de regizori şi producători!

Remake-ul după Farenheit 451 n-a fost un dezastru, cum mă aşteptam, sigur că n-are subtilitatea lui Truffaut din 1966, dar Ramin Bahrani, alias talentul deceniului, şi-a dovedit acest renume. A ales un afro-american, Michael B. Jordan, în rolul pompierului convins că ei există ca să dea foc şi nu să stingă incendii şi mai ales să facă scrum cărţile (care ard precum celuloidul, o găselniţă vizuală foarte inspirată) socotite nocive, mai cu seamă clasicele că te fac nefericit. Permise ar fi doar Biblia şi Moby Dick în această lume a viitorului de coşmar! O surpriză în distribuţie, veteranul Keir Dullea, care câteva ore mai târziu a apărut în carne şi oase pe scenă, în sala Debussy, alături de fiica lui Kubrick (genialul care n-a ajuns niciodată la Cannes), Vivian, care e chiar fetiţa cu care vorbeşte la telefon unul dintre astronauţi, şi de Christopher Nolan, care ne-a povestit cum, la 7 ani, tatăl lui l-a dus la cel mai bun cinematograf din Londra să vadă 2001, O odisee spaţială în condiţiile senzaţionale cu care am fost şi noi trataţi regeşte, o proiecţie restaurată pe peliculă de 70mm şi cu un sunet care e un personaj în sine, plus pliantul identic celui de acum fix 50. Proiecţia de 2 ore şi 44 de minute, cu o pauză de un sfert de oră, un antract, începe cu o uvertură fără imagini şi se încheie pe muzică şi după genericele aplaudate cu enorm entuziasm şi foarte exact pentru imagine, muzică şi mai ale imensul Kubrick. Mare jucător de şah, între altele, ca şi Bergman, care la rândul lui chiar joacă o partidă cu marea spaimă a vieţii sale: Moartea, în a 7-a pecete! Amândoi au făcut-o mat pe Doamna sau Domnul (e ca la sexul îngerilor, greu de definit) cu coasa în ultimele zile pe Croazetă, căci au fost omniprezenţi prin opera lor, de dincolo de Lumea de Apoi!

Şi ca să rămânem în lumea minunilor, Lazzaro felice/Fericit ca Lazăr al italiencei Alice Rohrwacher, care acum câţiva ani distribuise o tânără româncă în The Wonders, de astă dată a ecranizat o poveste de o tandreţe serafică, aşa cum n-am mai văzut de la Miracol la Milano al magicianului celei de-a 7-a arte, Vittorio De Sica. Timpul nu mai există sau curge diferit pentru personaje, lupul devine din fiară un iertător când adulmecă bunătatea din om şi totul debutează ca-n Ghepardul lui Visconti (că tot a fost Claudia Cardinale printre feministele de aseară de pe trepte), ba chiar pe unul din băieţi îl cheamă Tancredi, ca pe cel pe care îl întruchipa fermecătorul Delon! Undeva într-un sat de cultivatori de tutun, uitaţi de lume...

După ce s-a terminat, printre lacrimi de emoţie ai fi vrut să poţi aplauda la infinit! Indiferent de ce va decide juriul, publicul i-a conferit deja Palme d'Or-ul , pentru atât de rarele şi preţioasele momentele de graţie divină dăruite! 

P.S. Ziua a început cu cafele Nespresso şi s-a încheiat cu Lays, aşa cum îi stă bine cinefilului, dar şi cu ştirea că la premiera de la Palat, cu Les filles du Soleil (că dacă tot se adresau una alteia, în batalionul cu pricina, cu Tovarăşa şi în articolul citit cu voce tare, pe generice, şefa kurdă era... încoronată metaforic, ca să fie şi mai ridicol!), ei bine, pe treptele cu covor roşu şi interdicţie la selfie, dar liber la fotografi, erau îmbrăcate 85 de cineaste de marile case de modă şi pline de bijuterii de colecţie pentru cele numai 82 de filme regizate de femei, faţă de 1646 făcute de bărbaţi! O să ajungem ca la clasele demixtate sau cu premii şi la regie, în funcţie de genul (fost sexul, ca să nu creăm confuzii, care oricum nu mai e foarte clar, e mai flu...) creatorului. Ca să nu mai zic că dacă era să fie politically correct până la capăt (deşi iar poate fi interpretat ca discriminare, ar fi trebuit mai multe reprezentante de culoare, asiatice etc...) Dar e democraţie şi protestele sunt premise, Slavă Domnului!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite