„Din culisele cinematografiei“. Cum a devenit peste noapte actor activistul de partid Lazăr Vrabie: „Era atotputernic, pretindea orice rol pe care şi-l dorea!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lazăr Vrabie
Lazăr Vrabie

Un film despre istoria Partidului Comunist Român s-a regăsit în planurile tematice ale cinematografiei încă din anii ‘60. Nu întâmplător, Titus Popovici şi Francisc Munteanu au început să lucreze la un scenariu denumit „Puterea“ în vara anului 1968, la scurt timp după ce Nicolae Ceauşescu i-a reabilitat public pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş.

Câteva luni mai târziu, în cadrul şedinţei Secretariatului Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 29 ianuarie 1969, s-a discutat destul de aprins despre scenariu, conform documentelor din Arhivele Naţionale ale României. Nicolae Ceauşescu a cerut atunci să fie desemnaţi „doi-trei tovarăşi mai în vârstă” ce au activat în Internaţionala Comunistă, care să-i povestească lui Titus Popovici despre „cum s-au petrecut lucrurile”.

De asemenea, Ceauşescu s-a arătat de acord ca în scenariu să rămână şi momentul dărâmării statuii lui Stalin, în ciuda obiecţiei formulate de Paul Niculescu-Mizil: „Statuia doar a fost, de dărâmat am dărâmat-o, doar nu este nici un secret şi nu suntem singurii care am dărâmat-o“. Până la urmă, titular al scenariului a rămas doar Titus Popovici, regizor a fost desemnat Manole Marcus, iar filmările au avut loc în perioada ianuarie - iunie 1971. Distribuţia a inclus nume precum Mircea Albulescu (Stoian), Ion Besoiu (Duma), Amza Pellea (Petrescu), Octavian Cotescu (Manu), Lazăr Vrabie (Olariu), Nucu Păunescu (Matei), Irina Gărdescu (Ana), Cornel Coman (Bogza), Ernest Maftei (Nichifor) sau Zephi Alşec (Avramescu).

Povestea, care se desfăşoară pe mai multe planuri temporale (1944, 1948, 1952, 1965) a fost plasată de Titus Popovici undeva în provincie, aşa cum s-a întâmplat şi ulterior cu „Lumini şi umbre“, însă identitatea reală a personajelor era lesne de ghicit. Inginerul Petrescu este un alter-ego al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, prim-secretarul Stoian este de fapt Gheorghe Gheorghiu-Dej, securistul Olariu era, de fapt, Alexandru Drăghici, iar mai tânărul Duma îl avea ca model chiar pe Nicolae Ceauşescu. „Filmul nostru conţine o polemică pasionantă între două stiluri de muncă, reprezentând două stiluri de viaţă. E o poveste implicând destinul unor oameni, despre lupta dintre două mentalităţi, dintre două moduri de a face politică şi a conduce o luptă care nu s-a terminat“, anunţa Manole Marcus în numărul din martie 1971 al revistei „Cinema“.

„Uite ce se întâmplă, nu este ce-a vrut el!“

„Puterea şi adevărul“ era gata spre finalul anului 1971 şi aştepta „OK“-ul de la secretarul-general al Partidului Comunist Român, după ce trecuse prin furcile caudine ale cenzurii. „Filmul va fi prezentat în anul în care celebrăm a 50-a aniversare a partidului nostru comunist (n.r: fondat la 9 mai 1921)“, susţinea Manole Marcus în cadrul aceluiaşi interviu. Însă Nicolae Ceauşescu nu era deloc încântat. Într-o discuţie cu Mihai Tatulici publicată în cartea „Nemuritorii - Interviuri filmate şi nedifuzate“, Titus Popovici mărturisea: „Prima mea întâlnire importantă cu Ceauşescu s-a produs după terminarea filmului «Puterea şi adevărul», pe care acum îl privesc foarte critic, dar pe atunci, cum se spune, «zicea ceva» - dintr-un unghi restrâns, desigur, pentru că în centru avea lumea de partid, nu o dramă naţională. Eram plecat în străinătate şi când m-am întors am constatat că filmul era interzis. Fusese văzut de vreo patru-cinci comisii, de Biroul Politic, etc. Atunci am avut o discuţie cu Dumitru Popescu, liderul culturii la acea vreme, care mi-a spus: «Uite ce se întâmplă: nu-i place lui Ceauşescu, nu este ce-a vrut el. Şi are câteva obiecţii: că titlul nu-i bun, că nu ne jucăm cu cuvântul putere...Dacă insişti, eu ţi le transmit oficial şi tu trebuie să ţii seama de ele». «Vă rog respectuos, vreau să am o discuţie cu el». Trebuie să recunosc, fără modestie, că în discuţiile cu Ceauşescu aveam o tehnică bine pusă la punct, prin care îl aduceam acolo unde voiam eu: o dată prin pilde şi apoi pentru că era un mare timid. Ca să simtă că te domină, avea nevoie şi de prezenţa altora, iar ultimii ani o demonstrează. Într-o discuţie intimă nu se uita niciodată în ochii celui cu care vorbea, plus că atunci când dădea mâna cu tine parcă îţi punea un peşte mort în palmă. Astfel încât cea mai bună metodă era să ataci“.

Puterea

„Ai fost prea blând cu Dej! A fost un criminal!“

Scriitorul a reuşit în cele din urmă să-l convingă pe dictator să accepte filmul în varianta gândită de realizatori: „Am venit la el şi i-am spus: «Ştiu că aveţi un serviciu perfect de informaţii, dar am şi eu unul...». Brusc, pentru că discuţia era total neortodoxă, s-a descumpănit. «Ştiu că aţi văzut filmul şi circulă prin oraş zvonul că l-aţi interzis, ceea ce nu e bine. Pot auzi posturile de radio străine şi ştiţi şi dumneavoastră...». Zice: «Ai fost prea blând cu Dej. Dacă vrei, îţi dau documente în care se arată că a fost un criminal». «Putem atunci să facem un film tare». «Nu», zice el, «nu e cazul». În film apărea un inginer arestat, aşa că-i spun: «Foarte bine, punem să fie executat inginerul, facem destinul lui Pătrăşcanu!». «Nu, nu». Aşa că până la urmă a fost de acord să dea drumul filmului“. Până la urmă, premiera a avut loc pe 15 februarie 1972 şi a vândut 3.228.622 de bilete în cinematografe.

Lazăr Vrabie, activistul ajuns actor peste noapte

„Dacă necesităţile o cer, se poate interpreta şi aşa“, îi spunea în film colonelul de securitate Olariu prim-secretarului Stoian, care-l întrebase dacă e convins de vinovăţia lui Petrescu. Se poate spune că rolul i-a venit ca o mănuşă lui Lazăr Vrabie, un actor cu o biografie extrem de interesantă. Titus Popovici aminteşte, în cartea sa, „Disciplina dezordinii“, un episod mai puţin cunoscut din trecutul lui Vrabie: „În aşteptarea revenirii oficiale a Ardealului de Nord la Patria-Mamă, în schimbul aducerii la putere a «guvernului de largă concentrare democratică» dr. Petru Groza, unchiul Virgil aranjase ca tata să lucreze la oficiul poştal al Gării de Nord. Aici, un tânăr coleg, fost şef de cuib şi recent întors de pe frontul de vest, i-a propus să se înscrie în PCR. Indignat, tata, pentru care comuniştii, la fel ca şi legionarii, rămâneau nişte «vagabonzi», l-a refuzat, dar tânărul său coleg i-a spus: «Gusti baci, vrei să te întorci la Oradea? Dacă nu te înscrii în partidul nostru, nu mai ajungi în veci». «Dacă-i vorba să-mi reîntregesc scumpa mea familie», a spus tata, care era cam pompos în exprimări, «mă înscriu şi-n partidul dracului. Dă-ncoace hârtia!». Dar mie nu mi-a spus decât peste câţiva ani, după ce a fost exclus. Cel care l-a «recrutat» se numea Lazăr Vrabie şi, după ce a fost o perioadă activist la Sectorul 1 şi, ca atare, conferenţiar de marxism la Universitate, nu mi-a întors spatele deşi fusese prevenit că sunt un paria, iar mai târziu a devenit actor şi director-adjunct, favoritul doamnei Bulandra, la Teatrul Municipal şi a jucat cu succes în multe filme, pierind înainte de vreme de o boală necruţătoare“.

„Toată lumea a crezut că era vorba de un etern parazit politic“

Despre actorul şi omul Vrabie a vorbit şi Dumitru Furdui în cartea sa, „Teatrul în comunism“. „Încă de când doamna Bulandra era în plină formă, a fost numit un aşa-zis director-adjunct, un activist de profesie, pe nume Lazăr Vrabie. Toată lumea a crezut că era vorba de un etern parazit politic, dat afară de pe undeva, dintr-o funcţie importantă şi retrogradat pe rol de băgător de seamă aici, de aceea, nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că tipul e actor. Actor? De unde? Nimeni nu-l cunoştea din conservator şi nimeni nu-l văzuse măcar o dată pe scenă. De asta a avut grijă chiar Vrabie! El a angajat în teatru câţiva oameni din afara profesiei, care declarau că au urmat Conservatorul în aceeaşi clasă cu el“, povestea Furdui, care a dezvăluit şi alte amănunte din activitatea lui Vrabie: „Devenit la un moment dat atotputernic, atât în teatru cât şi în cinematografie, pretinzând fără ruşine orice rol pe care şi-l dorea, mergând până acolo încât, substinduindu-se regizorului respectiv, înlocuia peste noapte actorul ales de acesta, cu de la sine putere - cum a fost cazul lui Nicolae Praida în filmul «Mingea» al lui Blaier şi Sinişa - steaua lui Vrabie a început totuşi la un moment dat să pălească. Mai întâi a fost dovedit necinstit. Nu numai că se trecuse pe el şi pe nevastă-sa la treapta maximă de salarizare, că pretindea la film maximum de contract, că atunci când era vorba de prime lunare sau trimestriale în teatru, acorda lui Fory Etterle sau Ciobotăraşu câte şapte-opt de lei, iar pe el şi Lucia-Mara se trecea cu două-trei mii, dar, la un moment dat, a fost prins la propriu cu mâna în buzunarul altuia. În ajunul distribuirii primelor, chema la el în birou câte-un actor sau tehnician pe care-l ştia mai maleabil, mai fricos şi-l lua deoparte. Mai întâi îl anunţa că, pentru rezultatele «deosebite» în activitate, direcţia a apreciat că merită o primă de, să zicem, opt sute de lei. Omul, bineînţeles, se bucura. Orice ban în plus e binevenit. Da, dar mai e o mică problemă. Cu ocazia unui turneu sau a unei vizite s-au cumpărat flori, s-au făcut nişte cheltuieli, care nu erau prevăzute în buget şi direcţia se află descoperită cu suma de ...«Deci noi te-am ruga să iscăleşti pentru o mie şi să te mulţumeşti cu cei opt sute» De ici două sute, de colo trei, se strângea o sumă frumuşică, pe care directorul o împărţea cu oamenii lui, aşa cum se întâmplă în orice bandă de hoţi care pradă împreună. Cine ar fi zis că sobrul Vrabie, omul partidului, cel care e pus să aplice legea de etică şi etichetă socialistă, se poate preta la asemenea găinării?“. „Într-o zi, asista din sală la nu ştiu care din repetiţii, nejenându-se să vorbească tare, să strige la oameni şi să facă o remarcă sau alta cu totul aiurea. Lumea se obişnuise să tacă şi să suporte, numai că de data asta pe scenă repeta Ciobotăraşu. Există în repetiţie câte un moment de poticneală, un moment critic, în care lucrurile nu vor să meargă mai departe şi pace. Toată lumea începe să se enerveze, iar Vrabie tocmai atunci îşi găsise să-i dea sfaturi lui Ciobotăraşu. Cu alte cuvinte, să-i spună ce trebuie făcut ca momentul să fie depăşit. Nea Fănică s-a zbârlit pe loc şi când a ţipat o dată, a încremenit tot teatrul: «Dumneata să nu-mi dai sfaturi mie! Te-ai instalat aici în sufletul nostru, bei cafele, vorbeşti în gura mare, comanzi, cu alte cuvinte nu ai niciun respect pentru munca noastră. Se cunoaşte că n-ai nimic în comun cu meseria asta!» La asta, Vrabie, care tot încerca să-l întrerupă, dar nu reuşea, a sărit pur şi simplu în sus: «Legionarule!». «Legionar, eu? Eu îmi iubesc ţara şi poporul mai mult decât dumneata, care nu ştii decât să profiţi! Ei, lasă că te tund eu mai Cicero decât eşti!». După un asemenea scandal s-a făcut o anchetă, cu scopul de a găsi oameni care să-l susţină pe Vrabie şi să ceară pedepsirea lui Ciobotăraşu. Oamenii serioşi din teatru nu s-au solidarizat cu o asemenea acţiune, iar directorul, susţinut doar de cele câteva declaraţii ale nulităţilor, n-a putut face nimic“, a mai notat Furdui.

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite