Namur 33: un tratament ideal pe o reţetă antidepresivă!

La ediţia a 33-a a Festivalului Filmului Francofon de la Namur, trofeul cel mare, cei 4 călăreţi, care în varianta de reclamă prinseseră viaţă şi se modernizaseră, a fost câştigat, racord cu cifra biblică pe care o are deja longevivul eveniment, de o peliculă din Israel, „M“, o istorie îndrăzneaţă, vorbită în idiş, a lumii ultra ortodocşilor evrei, în care mai apare câte o excepţie de la familia lor tradiţională!

Datorită organizatorilor, dar, ca de fiecare dată, de altfel, şi mulţumită celor de la ICR Bruxelles (care au făcut posibilă şi participarea a 4 regizori şi 2 actriţe), am reuşit să fiu prezentă în Belgia şi să văd 30 de producţii, dintre care cele româneşti au fost numeroase, chiar dacă de astă dată n-au plecat cu premii. „Alice T.“ al lui Radu Muntean (care în 2010 lua Bayard d’Or-ul pentru „Marţi după Crăciun“), pentru care protagonista, o adolescentă la debut, Andra Guţi, a fost răsplătită cu un Leopard la Locarno, a fost devansată de mai puţin agresiva şi mult mai celebra Elodie Bouchez din „Pupille“ (care s-a ales şi cu Bayard-ul pentru cel mai bun scenariu), unde interpretează o femeie care aşteaptă de 10 ani să poată înfia un copilaş şi care are o meserie foarte originală şi interesantă de interpretă-naratoare în direct, în sală, a filmelor pentru nevăzători. Regizoarea este o femeie, Janne Herry, ca în cazul marelui trofeu, unde realizatoarea este şi director de imagine, Yolande Zauberman (care a luat şi ea premiul special al juriului, tot în Elveţia, la Locarno, în 2018).

La debut venit după 10 ani şi al său scurt metraj „Joi“, Hadrian Marcu cu „Un om la locul lui“, selecţionat simultan şi la San Sebastian, care e povestea unui inginer, Petru (o meserie iar în trend, ca-n „Povestea unui pierde vară“, unde Alexandru Papadopol e profesor la Politehnică), interpretat de Bogdan Dumitrache (prezent şi în „Alice T.“, pe post de tată vitreg), care, ca în „Dublu“ al lui Catrinel Dănăiaţă, are de ales între două iubiri: una care aşteaptă un copil (Ana Galeş) şi cealaltă măritată şi accidentată grav (Mădălina Constantin). În distribuţie îl regăsim în rolul, fireşte, al preotului pe Valeriu Andriuţă, care a avut şi un scurt metraj pe care l-a regizat, „Cu unul în plus“, cu Iulia Lumânare şi Cristina Flutur, două surori într-o lungă discuţie despre venirea pe lume a unui copilaş, programat în Festival, la Teatrul splendid din Namur, imediat după extraordinara nouă creaţie a oscarizatului canadian Denys Arcand (pentru „Invaziile barbare“), „Căderea imperiului american“ (la 32 de ani după Declinul imperiului american...). Dorian Boguţă a venit cu „Duminică“ (16 minute) în competiţie, alături de Radu Potcoavă şi al său „Miss Sueño“ (20 minute), tot cu Bogdan Dumitrache, dar şi cu Olimpia Melinte şi Aurora Păunescu, întors cu marele premiu din Spania.

„Singură la nunta mea“, care va apărea curând pe marile ecrane, e din nou un debut cu fermecătoarea Alina Şerban în rolul principal, lăudată la Cannes într-o secţiune paralelă, ACID, şi regizată de Marta Bergman, specializată iniţial în documentar, în comunităţile rome.

Printre titlurile de neuitat care mi-aş dori să ajungă în România cât mai curând s-au numărat „En liberté“ al lui Pierre Salvadori, care a luat SACD-ul la Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes, în 2018 şi care e povestea dulce-amară a unei vinovăţii indirecte a văduvei unui poliţist, care află că marea ei iubire şi tatăl copilului său era un corupt. Tot la poliţie discutabilă intră şi un scenariu extrem de tulburător care porneşte de la întâmplări adevărate, „Nu trageţi“, despre o perioadă cruntă din Belgia în care forţele de ordine au fost bănuite că au înscenat atacuri criminale ca să le fie mărite lefurile şi să capete nişte maşini şi aparatură ultramoderne. 139 de minute care te ţin cu sufletul la gură, iar la final, în paralel cu interpreţii, descoperi chipurile reale. Un scandal juridic fără un deznodământ clar.

„Fortuna“ e o etiopiancă de 14 ani care se refugiază în Elveţia şi care ne-a cucerit pe toţi cu soarta ei. O prezenţă cu totul specială a fost documentarul venit din Cambodgia, în coproducţie cu Franţa, al aceluiaşi autor, care ne-a dezvăluit puţin din ororile khmerilor roşii, în 2013, în „Imaginea care lipseşte“. Acum, după Toronto şi Elveţia, extraordinarul Rithy Panh capătă premiul pentru imagine şi regie, respectiv cel special al juriului. Neaşteptată este modalitatea în care, şi în Asia, se încearcă o comunicare cu Lumea de Dincolo, inclusiv cu bocitoare care l-ar înduioşa şi pe Chuck Norris (se spune, cu umor negru, în naraţiune), precum şi ofrandele nelipsite.

„Weldi“ e despre un licean tunisian care se alătură teroriştilor din Siria. „Charlotte se distrează“ al lui Sophie Lorain, din Quebec, e cu şi despre fetele leşinate după băieţi, iar „Drapelele de hârtie“ al francezului Nathan Ambrosioni e despre un frate şi o soră care încearcă să recupereze cei 12 ani pe care el i-a petrecut în puşcărie. „Escapada“ (Benelux) e tot cu fraţi, dar şi despre dorinţa de a trăi eco şi, dacă se poate, nomad, în vreme ce „Până la sfârşitul sfârşitului“ e un film algerian care, dintr-o simplă descriere a subiectului, poate părea neinteresant, un gropar care nu mai e demult tânăr şi o femeie de peste 60 de ani care vine în pelerinaj la mormântul surorii ei, ceea ce îi va schimba complet destinul. Ambele filme sunt regizate de femei: Sarah Firth şi Yasmine Chouikh, ca, de altfel, şi „Ca să trăieşti fericit“ al Salimei Sarah Glamine (secondată de Dimitri Linder), ales drept preferatul publicului, dar şi al juriului Cinevox şi al celui UCC-UPCB.

Juriul junior a decis că „L’heure de la sortie“ al lui Sébastien Marnier, despre cât de greu e să fii profesor la o clasă de super dotaţi, prost crescuţi şi excesivi, e cel care i-a impresionat şi pe ei, şi pe noi (şi care semăna oarecum cu filmul german „Valul“).

În concluzie, a fost o ediţie majoritar feminină (şi nu numai din cauza lui „Me too“), cu multe adolescente, copilaşi mai mult sau mai puţin doriţi, cu o animaţie (care ar trebui să dea de gândit în anul centenarului) „Leopold, Regele belgienilor/Regele vampir“, cu Michel Blanc, actor şi regizor (care a fost partenerul Medeei Marinescu în „Vă găsesc fermecător“) care, în exclusivitate, ne-a prezentat în avanpremieră „Voyez comme on danse“, într-adevăr un dans nebunesc al răsturnărilor de situaţie. „Jocul“ e un remake după „Perfect necunoscuţi“ şi dramele care ar putea declanşa citirea mesajelor de pe celulare. „Un an polar“ e despre o călătorie în Groenlanda. „Bastardul“ pare făcut de austriacul Haneke, de grecul Lanthimos sau chiar de Losey, cu al său „Servitorul“, din ’63, cu Dirk Bogarde. Apoi, cultul morţilor de pe mai multe continente, în care, de exemplu, la pomeni în Africa de Nord intră şi o pungă cu apă şi nu doar de-ale gurii. Spărgători de bănci şi căsătorii aranjate cu umor şi duioşie între un văduv dintr-un cuplu gay şi o congoleză care vrea să-şi ia statutul de cetăţean european (ca în „A treia nuntă“, văzut tot în fastuosul Teatru din Namur, alături de numeroşi elevi care reacţionează oripilaţi la scenele ambigue, aplaudă entuziaşti la sfârşit şi se bat (la figurat!) să pună întrebări).

Începând din 2018, Nicole Gillet şi Jeane-Louis Close au decis, în locul unor preşedinţi de onoare precum Gérard Corbiau sau Olivier Gourmet (anul acesta pe ecran în „Tueurs“ şi „Un peuple et son roi“), să înfiinţeze un comitet de ambasadori, din care fac parte Jean-Pierre & Luc Dardenne, regizori de marcă ai Belgiei, dar şi producătoarea noastră Ada Solomon, alături de regizorul din Mali, Sissako, ambii nominalizaţi la Oscar pentru categoria film într-o limbă străină. Ca de fiecare dată, de 10 ani încoace, eficienţa şi zâmbetul lui Marie-France Dupagne au ocrotit presa privilegiată să poată descoperi un univers cinematografic francofon de pe tot globul, cu atât mai necesar pentru noi, în ajunul începutului Sezonului Cultural Franco-Român.

Cu siguranţă nu voi uita niciodată că eram la Namur când am aflat că Charles Aznavour nu s-a putut ţine de cuvânt să trăiască 120 de ani şi a plecat să se odihnească puţin, la doar 94 de ani. Funeraliile de la Paris le-am urmărit la televizor, din camera de hotel, de unde în marţea de dinainte n-a mai fost ca-n celebrul titlu: „Dacă e marţi, e Belgia“, ci a fost România. Proiecţii cu trei filme în competiţie în Festival şi seara, pe Canalul 3 local, a fost programat „Père Goriot“ după Balzac, turnat în România, în parte la Peleş, prin urmare pe genericul final i se mulţumea şi Majestăţii Sale Regelui Mihai, care a apărut pe micul ecran în 2004, cu Aznavour în rolul principal (unul dintre cele 60 de personaje pe care ni le-a dăruit pe celuloid). Armeanul nostru iubit murea încă o dată şi înainte de asta spunea că n-ar vrea să ne vadă plângând. Complicat. Greu de acceptat. În Belgia era atunci când a scris una dintre cele peste o mie de melodii, una dintre cele mai îndrăgite, „Mă vedeam deja cap de afiş“, ceea ce va rămâne pentru totdeauna.