Madonna şi Eurovision: sfântă naivitate, sfântă manipulare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

N-am mai văzut atâta şoc şi groază de la referendumul Brexit. Când, a doua zi după vot, cea mai căutată sintagmă pe Google, în Marea Britanie, a fost „What is Brexit”. Prestaţia Madonnei la Eurovision nu e nimic altceva decât ceea ce trebuia să fie. Acuzele, scuzele şi argumentele post-show sunt doar pentru cei naivi. O spun din postura de jurnalist care a participat la mai multe ediţii internaţionale ale concursului.

Ce-i drept, asta se întâmpla pe vremea când România se clasa în top 3, top 10 sau măcar se califica în finală. Pentru orice jurnalist, Eurovision e o experienţă. Ai ocazia să te afli în mijlocul uneia dintre cele mai mari desfăşurări de forţe, un fel de Olimpiadă muzicală.

Până în urmă cu câţiva ani, când participam ca jurnalist la Eurovision, numărul ziariştilor acreditaţi era de ordinul sutelor, azi e posibil să fie de ordinul miilor (incluzând bloggeri şi jurnalişti online). Press-room-ul era, de fiecare dată, o sală imensă, mai mare decât Polivalenta din Bucureşti, dotată cu sute de computere, telefoane şi plasme. Pe lângă asta, existau alte zeci de săli, săliţe şi birori pentru diverse lucruri adimistrative în relaţia cu presa. Existau, de fiecare dată, autocare special destinate transportului jurnaliştilor, precum şi alte facilităţi. O dată chiar am avut antemergător!

Bun, acum să trecem la lucrurile importante, adică delegaţiile participante şi concurenţii. Pentru ei exista o armată, la propriu: şofer, transport, ghid, translator, machiaj, echipă tehnică etc. Pentru că Eurovision e o maşinărie care nu poate funcţiona decât la milimetru. La micron. Totul e studiat şi controlat din momentul în care primul membru al primei delegaţii coboară din avion şi e preluat de organizatori, până în momentul în care ultimul membru al ultimei delegaţii urcă pe scara avionului. Chiar şi după aceea. E cam ca la sentinţele din SUA, când primeşti închisoare pe viaţă plus o zi.

Niciun ziarist, niciun membru al unei delegaţii, niciun şef de delegaţie, niciun artist, nicio vedetă nu face vreun pas fără ştirea şi acordul organizatorilor. Lucru care se reflectă în legitimaţia pe care o poţi, cardul de acces, care le arată celor din staff-ul ethnic şi celor de la security locul exact în care ai acces: culise, scenă (mai exact care parte a scenei), green room, press room. Şi, credeţi-mă, i-am văzut cu ochii mei la câteva ediţii pe cei de la security: sunt uneori mai supăraţi decât sunt taximetriştii pe Uber.

Aproape fiecare activitate/prezenţă (mai puţin cele ce ţin de metabolism şi tranzit intestinal) e planificată şi controlată de organizatori: apariţii oficiale, apariţii şi concerte pentru fani, vizite la diverse obiective turistice, petreceri, apariţii pe covorul roşu, repetiţii. La Eurovision se fac repetiţii cu public şi costume în regim de direct. Asta pentru cazul în care, dintr-un motiv oarecare, în ziua semifinalelor sau a finalei, cade transmisia. Cum spuneam, totul este extrem de bine organizat, nimic nu e lăsat la voia hazardului.

Ca artist, la Eurovision treci prin atâtea probe, reglaje şi machiaje, încât te plictiseşti. Nu poţi face un  pas, chiar dacă eşti marele favorit, fără să treci de câteva filtre: security, machiaj, costume, sound check etc. Îmi amintesc şi acum cum Andrei Tudor, compozitor al piesei “Pe-o margine de lume” (2008), care i-a acompaniat pe Nico şi Vlad Miriţă pe scenă, era şocat de faptul că i-a fost machiată mâna timp de 30 de minute. De ce? Mâna lui apărea, atingând clapele pianului, într-un cadru de 2 secunde.

În alt an, la Helsinki, cred, era dimineaţa foarte devreme, iar eu eram la centrul de presă, scriind un articol, când un sunetist (alături de echipa tehnică) a făcut probe pentru o banală repetiţie a artiştilor (absolut tot ce se îmtâmpla pe scenă, fie că era probă de sunet sau repetiţie oficială, se transmitea pe plasme în camera presei). Ei bine, sunetistul ăla a cântat, timp de două ore, un singur vers, pe care şigur îl ştiţi: “I should be so lucky, lucky, lucky, lucky” (Kylie Minogue). Atât. Pe repeat. Două ore. Până ce reglajul a fost perfect. Nu, în dimineaţa aceea nervii mei nu au fost deloc lucky.

Aşadar, cam acesta este Eurovisionul. De fapt, aşa e firesc şi profesionist, la câtă audienţă generează, la ce sume încasează de la delegaţiile participante, precum şi din drepturile de difuzare.

Şi-acum, ne mirăm că dansatorii Madonnei au purtat steagurile Palestinei şi Israelului pe scenă. Lucru despre care organizatorii susţin că n-au avut habar, căci nu s-a întâmplat la repetiţii. În primul rând e Madonna. Controversa e viaţa ei. Apoi e Eurovision. De cel puţin un deceniu, Eurovisionul n-ar fi nimic fără controverse (era 1998 când Dana International, din Israel, devenea primul transsexual care câştiga trofeul). Doar nu vă aşteptaţi să apară Madonna din nou în haine de călugăriţă. Are 60 de ani, chiar i s-ar fi potrivit de data asta. Aşa că măştile de gaze şi steagurile i-au servit mai bine pentru acest show şi statement (şi carierei, pe care nici iubiţii tineri şi vânaţi de tabloide nu par s-o mai remonteze). Şi, repet, doar nu credeţi că dansatorii ei (precum şi oamenii de la tehnic, care au rulat pe ecrane vizualul de final), ar fi putut trece de atâtea filtre ale organizatorilor de capul lor.

Aşa că, ce contează că nimeni nu va mai şti să fredoneze, peste o lună, piesa câştigătoare? Încă o dată, Eurovision şi-a atins scopul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite