INTERVIU Irina Păcurariu, realizator TV: „Foarte puţini din cei plecaţi în afară sunt împăcaţi cu adevărat, ştiu că vor rămâne mereu «românii de la etajul patru»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Irina Păcurariu lucrează la Televiziunea Română de peste 20 de ani FOTO TVR
Irina Păcurariu lucrează la Televiziunea Română de peste 20 de ani FOTO TVR

Irina Păcurariu (48 de ani) a oferit detalii frumoase şi dureroase deopotrivă despre viaţa românilor din diasporă, înaintea ultimei ediţii a seriei de reportaje „Unde-i acasă?“, difuzată la TVR 1 duminică, de la ora 22.00. Printre altele, jurnalista a vorbit despre Iaşiul copilăriei, despre primii paşi în televiziune, dar şi despre şcoala din Nepal construită cărămidă cu cărămidă de români.

Irina Păcurariu este fără îndoială unul dintre cei mai faini povestitori pe care i-am întâlnit şi atunci nu e de mirare că este realizatoarea unora dintre cele mai bune reportaje de televiziune. Ultimul său proiect este seria de reportaje „Unde-i acasă?“, o radiografie a diasporei româneşti. 

Irina mi-a explicat de ce e esenţial ca românii din ţară să afle poveştile românilor plecaţi în străinătate, mi-a vorbit despre modul uneori nechibzuit în care sunt folosiţi banii trimişi în ţară, investiţi în case poate prea mari - „Casele alea cred că au la temelie atâta bocet şi atâtea râuri de lacrimi cum nici legenda Anei lui Manole nu cred că a putut să-şi închipuie“ -, dar şi despre lecţia pe care aceşti oameni ne-o oferă - „Ne demonstrează că, de fapt, problema e la noi, nu la sistem şi că fiecare dintre noi are resursele necesare să-şi spargă barierele pe care le simte de netrecut.“

Irina mi-a explicat poate un lucru greu de înţeles pentru mulţi: ce-i face pe români atât de fericiţi acolo şi ce le lipseşte aici, în locul pe care îl numesc „acasă“.

Apoi am vorbit despre construcţia şcolii din Nepal, un proiect greu şi ambiţios al soţului ei, alpinistul Constantin Lăcătuşu (Ticu), primul român ajuns pe Everest. Şcoala este finalizată, iar românii care s-au implicat au demonstrat că din Carpaţi şi până în Himalaya e doar o aruncătură de băţ.

Irina şi-a amintit şi de „cea mai fabuloasă iarnă“ pe care a trăit-o vreodată, de primele cazemate de zăpadă pe care le-a văzut, despre cărţile şi vocile de la Europa Liberă, care erau „singurele medicamente“. Toate sunt în rucsacul cu amintiri din Iaşiul copilăriei. 

Irina şi-ar dori tare mult ca şi copiii de astăzi să aibă parte de o copilărie la fel de frumoasă ca a ei. Din păcate, copiii de astăzi nu mai au cazematele de altădată. Nici nu mai ninge la fel de tare.

„Adevărul“: Unde-i acasă pentru Irina Păcurariu?

Irina Păcurariu: Unde este familia mea. Acum este undeva într-un vârf de deal, la vreo 400 de kilometri de Bucureşti, ceea ce nu este cea mai fericită dintre situaţii, pentru că presupune navetă, dar pe de altă parte, nu poate să-ţi ia nimeni nici răsăritul de soare de acolo şi nici liniştea sau sunetul de talange ale vacilor care merg la păscut. Ştiu că pare idilic, dar acolo trăiesc atunci când nu sunt la muncă, undeva într-un colţ de Rai, deasupra Mănăstirii Bistriţa, în judeţul Neamţ. E o schimbare completă, dar nouă ni s-a părut că e un loc bun să ne creştem copiii. În Piatra Neamţ sunt şcoli bune şi e o comunitate mică, educată, care mi-a devenit familiară, poate mai puţin atinsă de consumerismul excesiv din restul ţării, care de multe ori presupune snobism şi compromis, aşa că ne-am asumat naveta, cu promisiunea că fetele noastre vor avea o copilărie şi o adolescenţă adevărată şi sper că o şi au.

Şi mai aproape de Dumnezeu, cumva.

Mi-ar plăcea să cred că da, dar lucrurile astea nu se pot măsura, vorbim de distanţe pentru care nu avem noi centimetri destui.

Banii, şi vorbim de cel puţin un miliard şi jumătate de euro anual, sunt, uneori, folosiţi nechibzuit la cât de tare s-a muncit pentru ei – cu case care nu se mai termină niciodată sau pentru care nu se vor găsi destule resurse pentru a fi încălzite pe timpul iernii sau destulă răbdare pentru a fi măturate. Unele sunt foarte mari şi nu se ştie pentru cine sunt făcute, sunt doar pentru fala de a avea cea mai mare casă din sat. Casele alea cred că au la temelie atâta bocet şi atâtea râuri de lacrimi cum nici legenda Anei lui Manole nu cred că a putut să-şi închipuie Irina Păcurariu, realizator TV

Cât de important este pentru noi să aflăm poveştile românilor din diaspora?

Eu cred că e esenţial, fără ei cred că România ar fi fost într-o altă direcţie. Dincolo de impresiile personale pe care le avem fiecare despre cineva apropiat care e plecat – că e vorba de vecin sau de nepot, rămâne ceva concret – suma imensă de bani care vine de acolo şi care ţine în viaţă sute de mii de familii care cu adevărat supravieţuiesc doar datorită acestor bani. Ieri am auzit o replică pe care o voi ţine minte, cum că Dumnezeu nu e interesat de poveşti, e interesat de adevăr. E doar o replică de film, dar te face să pici pe gânduri. Aşa o fi, de ce nu?! Poveştile bucură, dar taie din esenţial sau, mai degrabă, îl calibrează pe consumator, ceea ce este mai mult decât valabil în televiziune.

Da, dar care este preţul?

Preţul îl ştim – copiii se cresc pe calculator, familiile se destramă, dar au început să apară soluţii. Sunt multe familii care s-au reunit, fie afară, fie vorbim despre întoarceri în România. Banii, şi vorbim de cel puţin un miliard şi jumătate de euro anual, sunt, uneori, folosiţi nechibzuit la cât de tare s-a muncit pentru ei – cu case care nu se mai termină niciodată sau pentru care nu se vor găsi destule resurse pentru a fi încălzite pe timpul iernii sau destulă răbdare pentru a fi măturate. Unele sunt foarte mari şi nu se ştie pentru cine sunt făcute, sunt doar pentru fala de a avea cea mai mare casă din sat. Casele alea cred că au la temelie atâta bocet şi atâtea râuri de lacrimi cum nici legenda Anei lui Manole nu cred că a putut să-şi închipuie.

Ce ne învaţă aceşti români?

O parte dintre românii care sunt plecaţi, unii la muncile pe care nu vor să le mai facă anumiţi europeni, ne răzbună. Adică toate nefericirile noastre identitare, în care ni se pare că ne-am născut sub un semn negativ, fără noroc, unde nu ne mai dăm nicio şansă, alea pe care le ştim – „Ce ţară minunată avem! Păcat că e locuită!“ –, toate astea se spulberă când îi vezi cât de puternici sunt, cât de tare au învăţat să-şi facă drum, deşi ei ştiu că vor rămâne în ţările alea „românii de la etajul patru“, cum spunea una dintre interlocutoarele mele recente. O parte dintre ei reuşesc să devină numărul unu în echipe puternice, la mari universităţi şi centre de cercetare sau în spitale importante unde e o concurenţă de şapte specialişti pe un singur post. Sunt extrem de bine pregătiţi de şcoala românească, tari, foarte puternici, n-au plecat cu niciun fel de prejudecăţi, au ştiut încă de când au plecat că joacă totul pe o carte şi, de multe ori, cartea a fost câştigătoare. Asta ne demonstrează că, de fapt, problema e la noi, nu la sistem şi că fiecare dintre noi are resursele necesare să-şi spargă barierele pe care le simte de netrecut. Fie că e vorba de politicienii din România, fie că e vorba de administraţia din România sau de administraţia de bloc. Există sisteme mai mari sau mai mici, care ni se pare că ne blochează la un moment dat, fără să realizăm că, de fapt, forţa e la noi. Dacă am fi mai mulţi care ne-am decide să schimbăm lucrurile, cred că fisurile pe care le-am reuşi fiecare ar conta ca întreg.

Irina Păcurariu, alături de pictorul Claudiu Ungureanu, care lucrează zi de zi doar la câţiva metri de Papa Francisc FOTO TVR

image

Spuneai că mulţi dintre cei plecaţi vor rămâne mereu „românii de la etajul patru“. Cum îi găseşti pe aceşti români? Sunt fericiţi acolo, cum văd ei România după ce au plecat, au nelinişti, frământări?

Destul de puţini dintre ei sunt împăcaţi cu adevărat. Fericirea e atât de relativă şi atât de complicat să o definim. Ţine de fiecare, este atât de intimă, încât nu poţi să o contorizezi niciodată tu, cineva din afara persoanei respective. Da, zâmbesc, dar societăţile acelea i-au învăţat să zâmbească mai mult decât ştiau să o facă acasă. Este unul dintre lucrurile pe care le învaţă acolo, să zâmbească pe stradă. Am întâlnit o familie cu patru copii, undeva la Stuttgart, care a plecat foarte târziu din România. Au plecat în momentul în care una din fete i-a cerut banane tatălui şi tatăl şi-a dat seama că, şi dacă îşi întoarce buzunarele pe dos, nu are de unde să-i dea. La 50 de ani a plecat din Bucureşti în Germania fără să ştie nicio boabă de limbă, după trei luni şi-a luat soţia, iar după alte şase luni s-au mutat şi copiii acolo. Ea face curăţenie în mai multe hoteluri, el lucrează ca electrician. Sunt cei mai fericiţi şi mai împăcaţi dintre românii pe care i-am întâlnit eu în afară. Chiar dacă au plecat de doi ani, chiar dacă nu au o viaţă strălucită, chiar dacă au lăsat un apartament în Bucureşti şi unul dintre copii este student aici.

România e haotică, îi intoxică şi nu le dă niciun fel de siguranţă. Acolo îşi pot proiecta şi ziua de mâine, şi anul viitor şi asta îi relaxează pe mulţi. Sunt siguri că nu vor rămâne fără slujbă şi o vor duce onorabil. Nu se mai simt ai nimănui. Astea sunt lucrurile care îi bucură foarte tare, predictibilitatea, faptul că îşi pot proiecta viaţa Irina Păcurariu, realizator TV

Şi ce-i face atât de fericiţi acolo?

Faptul că reuşesc să umple masa, că niciunul dintre copii nu cere ceva şi ei nu-i pot oferi. Nu contează că lucrează câte 12 ore pe zi sau că se văd uneori doar câteva minute dimineaţa şi jumătate de oră înainte de culcare. Ştiu că în ultimul weekend din luna viitoare vor merge şi vor vizita Valea Loarei, ştiu că îşi pot permite ca peste doi ani să ajungă să facă o călătorie la Paris, pe care visau să-l vadă, ştiu că o dată pe lună au întâlnire într-un cerc de români şi dansează, ştiu că din când în când pot face o excursie pe care şi-o permit. Au programat momentul în care merg la cumpărături, momentul în care se face curăţenie în casă şi momentul în care se şterg geamurile şi te întrebi de ce nu puteau să facă asta în România.

Exact.

Pentru că România e haotică, pentru că România îi intoxică şi nu le dă niciun fel de siguranţă. Acolo îşi pot proiecta şi ziua de mâine, şi anul viitor şi asta îi relaxează pe mulţi. Sunt siguri că nu vor rămâne fără slujbă şi o vor duce onorabil. Nu au complexul că cineva de lângă ei are nişte adidaşi mai scumpi sau că nu-şi permit o geacă dintr-un magazin peste nivelul lor. Nu, se îmbracă poate la fel de simplu ca acasă, dar ştiu că lumea aceea curată e şi lumea lor.  Îţi dau un exemplu, ea la un moment dat a avut o problemă de sănătate şi s-a dus la spital. Nu vorbeşte foarte bine germană. Mi-a spus că în spital a fost nevoită să înveţe un singur cuvânt în limba germană – „durere“, pentru a putea explica când o doare şi când nu. În rest, sistemul i-a oferit un translator şi se putea înţelege foarte bine cu orice asistentă, cu orice medic, pentru că serviciile sociale îţi pun la dispoziţie un translator din română în germană. Eşti înţeles când nu ştii limba şi eşti ajutat. Astea sunt lucruri care îi relaxează şi îi fac să se simtă importanţi şi doriţi. Astea sunt lucrurile care îi mulţumesc, în primul rând. Faptul că merg la un spital şi li se oferă toată atenţia cuiva, ceea ce nu trăiseră niciodată în România. De exemplu, Scoţia are un sistem social excepţional. Vom vedea ce se va întâmpla după ce procedurile de Brexit se vor consuma, dar în momentul ăsta Scoţia îşi tratează imigranţii, inclusiv pe refugiaţii care au venit în ultimii ani din Siria sau Afganistan,  cu o gentileţe incredibilă. Există case sociale care arată minunat, ca locuinţele din noile cartiere de lux de pe lânga Bucureşti, şi care doi ani îţi stau la dispoziţie, inclusiv cu o grădină sau cu facilităţi pentru persoanele cu handicap. Sunt lucruri pe care oamenii nu le-au avut acasă şi care pentru mulţi devin o ascensiune socială incredibilă şi la care nu visaseră nicodată. Nu se mai simt ai nimănui. Încep să înţeleagă altfel noţiunile socio-politice pe care le-au învăţat la scoală, le simt, le trăiesc. Astea sunt lucrurile care îi bucură foarte tare, predictibilitatea, faptul că îşi pot proiecta viaţa.

„Întoarcerile nu ţin pasul cu plecările“

În România există şansa ca la un moment dat să se întâmple aceste lucruri? Şi dacă da, în cine stă şansa asta, dincolo de sistem?

Poate şi în aceşti oameni, care merită tot respectul nostru; de exemplu, la una dintre marile companii de medicamente din Suedia, a treia ca importanţă de pe glob, am cunoscut o doamnă plecată de multă vreme din România, căsătorită cu un suedez, care este una dintre puţinele femei care conduce acolo mari celule de cercetare. Ea îmi povestea cum a simţit de-a lungul timpului rasismul în Suedia, pentru că suedezii sunt extrem de politicoşi, însă dincolo de politeţe, există şi o anume duplicitate.

Adică discriminările sunt voalate.

Adică te privesc în ochi şi nu spun nici măcar la lucrurile simple, cu sinceritate, ceea ce cred. Declară că va fi bine, nu că a fost prost acum, cam asta e formula. De exemplu, niciodată în presă şi televiziune nu vei găsi cuvântul „imigrant“, există „nou venit“, pentru că încearcă să-i facă să se simtă de-ai lor, deşi mulţi probabil că nu simt asta. Manifestările rasiste trebuie să le percepi, ele nu sunt concrete. Această doamna mi-a povestit că s-a mutat într-un cartier de „împăunaţi“ pentru că şcoala de acolo se potrivea mai mult cu ceea ce ştia ea despre şcoala din România. Era o şcoală mai europeană. Suedezii au un sistem educaţional extrem de diferit de ce ştim noi – până în clasa a VI-a nu se pun niciun fel de note sau calificative, copiii sunt trataţi la comun şi încearcă să li descopere ceea ce la modul ideal ne-am dori cu toţii: aptitudinile. Ei, doamna s-a mutat în acest cartier şi îmi spunea că de opt ani face parte din comunitatea de la şcoală – îşi duce copii, participă la şedinţe, la cercurile de părinţi. Niciodată ceilalţi părinţi n-au salutat-o dacă se întâlneau cu ea în afara curţii de şcoală, pentru că nu era unul de ai lor. Ea fiind, cum îţi spuneam, un om foarte important la cea mai mare companie farmaceutică din Scandinavia. Deci, din punct de vedere social era într-o clasă superioară multora. Pentru părinţii copiilor din cartierul respectiv ea a rămas şi va fi mereu o intrusă. Nu i s-a spus niciodată asta în faţă, a fost mai simplu să nu o salute, să nu o vadă de fapt. Revenind la România, da, România s-ar putea trezi dacă s-ar întoarce o parte din aceşti oameni acasă, deşi tind să fiu circumspectă că o vor face cu adevărat. Întoarcerile nu ţin pasul cu plecările.

De ce?

Pentru că ştiu că au încercat foarte mulţi dintre tinerii absolut fabuloşi pe care i-am întâlnit într-o altă serie pe care am făcut-o la TVR, „România deşteaptă“, cu români filmaţi în toate marile universităţi ale lumii şi care mă „ameninţau“ că se vor întoarce în România şi vor să facă bine tot ce e făcut strâmb.

Şi de ce s-au lovit?

Nu prea şi-au făcut loc, adică nu au ajuns în poziţia de a schimba lucruri. O parte au încercat şi au fost trimişi să îşi caute rostul în alte locuri. E greu, e mult mai greu decât îşi închipuie cei care vin de afară, să ridice oamenii de pe locurile moi şi călduţe. Pentru că există o pânză de păianjen extrem de elastică şi de protectoare care funcţionează şi protejează o întreagă armată de sinecurişti.

Singura luptă în televiziune pe care o ştie Irina Păcurariu

Ştiu că mare parte din cariera ta în televiziune s-a concentrat în jurul ideii acesteia de „poveste“. De ce eşti atât de atrasă de partea asta?

Noi, jurnaliştii, spunem poveşti, eu sper că nu de adormit copii, ci de trezit adulţi, tot timpul. Totul e o poveste, mai bine sau mai prost spusă, fie că e vorba de o relatare într-un ziar cu poze, fie că e vorba de o mică postare pe o reţea socială, toţi încercăm să spunem, cu talentul, buna credinţă sau intuiţia de care dispunem, câte ceva pentru a convinge. Poveste e în toate. E o poveste şi că ne-am născut şi că rezistăm şi că o să se termine la un moment dat. Poveste este un cuvânt pe care îl foloseşte sistemul britanic de jurnalism, care îţi spune că, de fapt, de la reportajele mici şi mai puţin importante, până la documentarele mari, totul e poveste. Ce înveţi în viaţa asta ca jurnalist este să o spui bine, credibil, empatic, onest...

E frustrant uneori că te chinui să realizezi astfel de poveşti şi se întâmplă ca telespectatorii să prefere altceva?

Da, să te chinui să spui bine o poveste nu e deloc cartea câştigătoarea în televiziune, sub nicio formă. Pentru că sunt poveşti mai muzicale sau mai vizuale sau care destind mai tare şi care stârnesc mai mult interes, spun aşa ca să fiu amabilă... Adică e mult mai relaxant să fim spălaţi cu un şampon frumos mirositor pe creierele noastre obosite după o zi de muncă decât să începem să ne punem problema că am putea să facem ceva cu adevărat, dacă am empatiza cu o dramă sau cu un subiect cu adevărat important. Eu înţeleg foarte bine succesul unor emisiuni care sunt făcute cu resurse şi cu mijloace importante, dar care de multe ori nu au mult miez. Le înţeleg şi le accept şi se întâmplă peste tot. E o luptă imensă să spui poveştile adevărate, dar e singura pe care o ştiu eu.

Suntem un popor clevetitor, ne place să comentăm ce s-a întâmplat în curtea vecinului, aşa că pricep unde şi de ce evadează publicul. Sunt oameni care au început să trăiască în lumi paralele pentru că li se oferă picătură cu picătură din viaţa unor oameni, pseudo-vedete, care, într-o lume ideală, nu ar exista deloc în spaţiul public Irina Păcurariu, realizator TV

Cred că este şi un mit cu telespectatorul care alege ceea ce vrea să vadă. Nu ar fi oare mai benefic pentru toată lumea ca telespectatorul să fie educat cumva de media, să fie obişnuit cu un anumit tip de informaţie.

Da, la modul ideal e foarte simplu, dar pe de altă parte, nu există un Sisif care să ducă pe umerii lui povara ofertei de televiziune sau de media dintr-un anumit spaţiu. Există o sumedenie de televiziuni, de canale de comunicare, se schimbă epoca şi ai de luptat cu tot felul de influenţe şi de tentaţii pe care consumatorul le primeşte. Care e soluţia ta? E greu de spus şi nu ştie nimeni şi se fac dezbateri despre asta şi se caută valori care să funcţioneze. Trebuie încercat. Normal că nu e simplu... Cel mai simplu e să dai vina pe telespectator şi să spui „Dom-le, e comod, ia telecomanda şi vrea aici“. Pe de altă parte, nu poţi să te baţi niciodată cu finala unui mare campionat de tenis şi nici cu un meci decisiv de fotbal şi mi se pare firesc să fie aşa. Pentru că acolo e munca reală a unor oameni şi truda unor sportivi. Dar când vorbim despre formulele uşurele în care ne spălam dramele casnice în ochii publici... e mai greu de înţeles. Pe de altă parte, noi suntem un popor clevetitor, ne place să comentăm ce s-a întâmplat în curtea vecinului, aşa că pricep unde şi de ce evadează publicul. Sunt oameni care au început să trăiască în lumi paralele pentru că li se oferă picătură cu picătură din viaţa unor pseudo-vedete, care, într-o lume ideală, nu ar exista deloc în spaţiul public.

E complicat, e nedrept, da. Dar poţi să judeci o televiziune care are un buget propriu şi care vrea să aibă audienţă? Nu! Respect atunci când se face audienţă cu un produs de calitate, dar nu pot să suport când se încearcă folosirea pe post de vehicul de audienţă a unor oameni care sunt atât de inocenţi încât nu înţeleg ce li se întâmplă. Am văzut în ultimii ani un dezmăţ de poveşti şi de subiecte cu oameni simpli care căutau ajutor, care erau răstălmăcite, spuse inegal, care nu respectau niciun fel de regulă jurnalistică. Asta mi se pare mai nociv şi mai imoral decât să promovezi vedete de carton.  Când e vorba de un om obişnuit, care nu înţelege ce i se întâmplă, pe care îl foloseşti cu speranţa că storci ceva lacrimi şi că vei crea ceva emoţie şi că o să ai câteva mii de telespectatori în plus, folosindu-te de disponibilitatea omului de a-şi prezenta drama, fără să echilibrezi lucrurile, fără să ţii cont de decenţă, asta mi se pare urât şi grav.

Un nou pariu pe agendă

Ai aflat de-a lungul timpului o mulţime de poveşti, ce învăţăminte ai tras din ele?

irina pacurariu tvr

Te ridică mult deasupra unor dramolete de moment pe care, la un moment dat, suntem tentaţi să le luăm ca importante. Mi s-a întâmplat în ultimii ani să înţeleg că ce îi enervează pe unii pe mine nu mă afectează, că lucruri care într-o zi îţi fac viaţa praf pentru mine nu contează, pentru că îmi aduc aminte ce-mi spunea un om într-un colţ de lume şi mă relaxez sau ştiu că am la orizont o altă întâlnire care contează. Românii pe care i-am tot întâlnit m-au îmbogăţit cu adevărat, le sunt extraordinar de recunoscătoare, chiar dacă pe unii nu i-am mai pomenit sau nu i-am mai căutat multă vreme după ce i-am filmat, ei sunt acolo, într-un fel de certificat de naştere pe care îl tot dobândesc după fiecare întâlnire. Sigur, nu mă conservă întâlnirile, sigur că nu sunt operaţii estetice, dar cred că îmi ţin mintea în formă. Tot timpul mintea mea e ca o bicicletă într-o sală de sport, gata să primească alt utilizator, în mişcare; fără rost, dacă stă cumva pe loc. Aşa că de preferat este sa fie muzică şi cineva să se uite în zare, să vadă ce e la orizont şi să se lase antrenat la o vorbă-două. Cred că asta am câştigat, nu mai am mult balast. La mine celebra replică din filmul „Pe aripile vântului“ sună diferit – Nu doar că mâine e o nouă zi, mâine e un alt om, care nu ştii ce lecţie îţi poate da.

Te şi apasă unele lucruri?

Da, sunt nişte drame peste care nu treci, sunt neputinţe pe care le ai şi le duci cu tine. Acum lucrez la un documentar despre copiii şi tinerii care au tulburări din spectru autist. Am tot auzit despre autism de-a lungul vremii şi nu am încercat să intru în subiect foarte mult, pentru că e genul de poveste pe care o ştii, care ţi se pare familiară, e o poveste fără sfârşit, care nu ai vrea să fie a ta. Numai că asta am învăţat în această meserie că nu există poveşti care nu sunt ale tale. La un moment dat m-a sunat o doamnă, colegă de liceu a unei prietene, aşa se întâmplă întotdeauna – există un lanţ al slăbiciunilor. Doamna respectivă mi-a povestit cum până la 7 ani nu a putut să-şi diagnosticheze copilul, ştia doar că nu o priveşte în ochi, că nu-i vorbeşte şi că încet-încet a început să priceapă că nici n-o aude. Era o epocă în care în România se diagnostica foarte greu autismul şi nu se putea interveni, iar copilul nu a mai putut fi recuperat. Eram la volan, mi-a spus nişte lucruri care m-au făcut să nu simt când a trecut drumul Bucureşti-Piatra Neamţ şi aşa am realizat că e cazul să aflu mai mult. Am cules deja opt istorii care urmează să intre în faza de montaj şi pariul cel mare - încerc să fac un documentar care să intereseze cât mai mulţi oameni, pentru că e genul de subiect care te lasă mic, neputincios, un mirean oarecare, fără mijloace, fără soluţii. Rişti să devii condescendent, te gândeşti „bine că nu mi s-a întâmplat mie“, mai bine iei telecomanda şi muţi pe un post unde e cântec şi joc şi voie bună. Aici e pariul meu acum pe agendă, să fac povestea asta să intre în case, nu să le ocolească.

Dincolo de pariul ăsta, care crezi că e menirea ta ca jurnalist?

Să nu mint. Asta e foarte important, tot timpul mă gândesc să respect faptul că pot transmite nişte lucruri, dar am şi înţeles că există oameni care o fac mult mai bine decât mine, încerc să învăţ mai mult mereu. Fiecare întâlnire cu un om te învaţă, şi cu cât trece timpul sunt mai conştientă de faptul că există mulţi, mai ales cei foarte tineri… pentru care mesajul trebuie să ajungă mai uşor, pe căi mai scurte, dar pe de altă parte noi, care ne-am format într-un sistem mai riguros, avem misiunea să arătăm şi cealaltă parte a medaliei, aceea a responsabilităţii.

Ţi s-a întâmplat vreodată să renunţi la un subiect?

Poate, dar nimic esenţial.  Îmi conserv bine energia şi nu intru pe căi care sunt închise.

Cum îţi alegi subiectele?

În general te lovesc ele, cred că ni se întâmplă tuturor. Acum câteva luni m-am dus să cumpăr nişte brânză cu smântână. Am întrebat-o pe doamna de la care cumpăram de unde a adus-o şi din vorbă în vorbă mi-a povestit că băiatul ei este plecat undeva în nordul Olandei. „Şi ce face acolo?”, „Conduce tirul cu iubita lui“, „Cum conduc tirul?“, „Păi, băiatul conducea tiruri şi-a găsit o fată şi pentru că şi-au dat seama că nu vor putea fi niciodată împreună cu adevărat din cauză că el ar lipsi foarte mult, fata a învăţat şi ea să conducă tiruri, a luat permis şi îşi duc viaţa într-un tir.“ E ca un rollercoaster, te ridică, te coboară. Când filmam la Bistriţa, unde locuieşte un copil absolut minunat, se numeşte Dudu, cu o ureche muzicală perfectă, el fiind cu o tulburare din spectrul autist, cu o mamă care e la fel de fabuloasă ca el, am aflat că acest copil e şi compozitor. Şi că a avut avut tot felul de întâlniri minunate, printre care şi una cu cineva care are acum, la Harvard, propriul laborator de cercetare care îi poartă numele. E vorba de un fizician din Cluj. Dintr-o poveste intri în următoarea poveste şi te gândeşti că o să-l întâlneşti pe fizicianul de la Harvard şi de la Harvard poate o să afli un alt tirist de pe şoselele Europei şi tot aşa. De pe o şosea pe alta se scrie de fapt povestea asta românească pe care noi o cunoaştem foarte puţin, ştim de fapt doar un eşantion din ceea ce pot cu adevărat românii şi d-aia cred că ne şi facem definiţii atât de neonorante.

O şcoală pentru copiii din Nepal, 

Spune-mi despre şcoala din Nepal.

Şcoala e gata, Ticu a fost mai implicat, eu am fost doar un liant, ne-au ajutat tot felul de oameni, de la regizori, colegi de-ai mei, care au făcut un spot, până la Aneta Bogdan, de la Brandient, care a dat o identitate campaniei. Ideea a fost postată pe reţelele sociale şi aşa a pornit, nu a fost o campanie pe TV, doar TVR a rulat câteva zile un spot, nu am avut campanie de comunicare, nu a avut în spate agenţii dar români de peste tot din lumea asta mare au cotizat mai mult sau mai puţin, au pus cărămida lor, şi şcoala e gata. A intrat la un moment dat ca partener în campanie Salvaţi Copiii România şi apoi s-a finalizat totul cu sponsorul tradiţional pe care Ticu îl are încă de la primele ascensiuni din Himalaya, adică Rifil, primul joint venture din Europa de Est, o companie italiano-română, care a dat ultimii 25.000 de euro pentru a finaliza şcoala. Probabil că ar trebui să facem o conferinţă de presă să afle şi românii. Oare i-ar interesa? Nu am avea numai comentarii de genul: „Dar nu mai bine făceaţi voi o şcoală în Apuseni? Sau în Maramureş? Pentru că sunt nişte zone în care încă e toaleta în curte“.

Am putea să facem şi asta, dar până la urmă eu cred că ar putea şi autorităţile din România să facă lucrurile astea. Acolo vorbim de sute de mii de copii care au rămas fără acoperiş, care au învăţat în corturi, desculţi, pentru că un cutremur le-a devastat viaţa şi de multe ori şi familiile şi i-a lăsat orfani. Vorbim de nişte copii care nu au cerut niciodată nimic. Când a fost Ticu acum 6 luni, a văzut nişte filmări absolut impresionante în care acei copii învăţau despre e-mail, ca şi cum învăţam noi la Fizică despre exploziile solare. Ei învăţau ce este acela un e-mail, pentru că ei nu fuseseră niciodată conectaţi la internet şi nu ştiau cum se poate comunica cu un computer. Apropo de asta, un român plecat în Canada a reacţionat la campanie şi le-a făcut o reţea de calculatoare şi încearcă să vadă care este soluţia pentru a monta nişte antene, ca să reuşim să ducem şi internet prin satelit în satul ăla uitat de lume unde s-a ridicat şcoala. Suntem de fapt planetari, lumea în care ne învârtim e doar uneori foarte mică, cred că putem face bine peste tot şi nu e nevoie să povestim foarte mult despre binele pe care îl facem. Doar dacă ar motiva pe cineva şi ar fi un exemplu care ar conta, poate că merită să spui.

image

Echipa lui Ticu Lăcătuşu, copiii nepalezi şi profesorii acestora

Ce e fabulos cu şcoala asta e că ea a fost terminată într-un an şi mi-a plăcut că oamenii au văzut exact unde au ajuns contribuţiile lor, pentru că de multe ori sunt campanii în care nu ştii ce se întâmplă cu banii şi oamenii devin reticenţi şi refuză să se implice. Deşi era departe, deşi părea imposibil, deşi au fost multe probleme, chinezii i-au boicotat pe nepalezi, s-a scumpit combustibilul, nu s-a putut stabiliza terenul şcolii, accesul e foarte complicat acolo. Şcoala e gata totuşi, asta e ceva de luat în seamă, ne-a ieşit şi nouă, românilor, ceva până la sfârşit.

Iaşiul cu mirosul lui concret de copilărie

Ai crescut doar cu mama până la o anumită vârstă.

N-a fost o dramă, tata a recuperat foarte bine, el a fost tot timpul undeva acolo, e un personaj destul de colorat şi a compensat. Nu am trăit cu drama faptului că n-am avut tată. În afară de faptul că ei s-au despărţit şi că mamei i-a fost greu să aibă grijă de un copil renunţând şi la profesie, ea a terminat Dreptul şi toată viaţa a lucrat într-o şcoală, n-am simţit lipsa tatălui. Am părinţi care mă iubesc şi care mă încurajează.

Sigur au fost momente în care poate că m-am gândit în primul rând la faptul că pentru ea ar fi trebuit să curgă lucrurile altfel. În primul rând vorbim despre o altă epocă, despre anii în care nu te motiva nimic, vorbim despre anii ’70 în care drumul era foarte clar trasat, nu prea existau opţiuni şi atunci era absolut natural. E cum îşi poartă puii în spate africanii, pentru că nu au altceva ce să facă, viaţa însemna atunci un marsupiu în care să încapă şi copilul, iar dacă asta nu mai însemna şi o carieră, nu aveau atât de multe drame sau interogaţii fără răspuns, femeile aveau de dus un lucru până la capăt. Cred că dincolo de toate, mama nu regretă ceva din ce a făcut.

Iaşiul înseamnă un miros de copilărie foarte concret, când plouă, praful ud miroase doar la Iaşi într-un anume fel, plopii din spatele casei de la Iaşi foşnesc într-un anume fel. Iaşiul înseamnă ceea ce ne învaţă literatura că e: rucsacul ăla greu de amintiri de care nu scapi niciodată. Iaşiul e singurul loc în care am văzut cazemate de zăpadă, cred că în anii ‘78-’79, când a nins extraordinar de tare, erau tunele în zăpada care avea peste doi metri, şi acolo a fost cea mai fabuloasă iarnă pe care am trăit-o vreodată. Nu mai contează nici pârtiile de schi pe care am fost de multe ori sau munţii pe care m-a dus Ticu, prin comparaţie cu cazematele din faţa blocului. Am urcat munţii în Nepal până la aproape 6.000 de metri, deci am gustat din aerul de pe Acoperişul Lumii, dar serile din faţa blocului din copilărie nu se pierd nicodată…  Irina Păcurariu, realizator TV

Ce înseamnă pentru tine Iaşiul copilăriei?

Străzi, locuri s-au schimbat, apar clădiri, dispar tei, dar Iaşiul înseamnă un miros de copilărie foarte concret, când plouă, praful ud miroase doar la Iaşi într-un anume fel, plopii din spatele casei de la Iaşi foşnesc într-un anume fel, merg pe străzi şi pe trotoare şi-mi amintesc scene, mă proiectez acum 10 sau 20 de ani acolo. Iaşiul înseamnă ceea ce ne învaţă literatura că e: rucsacul ăla greu de amintiri de care nu scapi niciodată, Iaşiul e terenul de joacă pe care ne întâlneam zeci de copii de la toate blocurile, e strada pe care nu prea mergeau maşini pentru că nu prea erau şi pe unde ne dădeam noi cu patinele iarna, când îngheţa. E singurul loc în care am văzut cazemate de zăpadă, cred că în anii ‘78-’79, când a nins extraordinar de tare, erau tunele în zăpada care avea peste doi metri, şi acolo a fost cea mai fabuloasă iarnă pe care am trăit-o vreodată. Nu mai contează nici pârtiile de schi pe care am fost de multe ori sau munţii pe care m-a dus Ticu, prin comparaţie cu cazematele din faţa blocului. Am urcat munţii în Nepal până la aproape 6.000 de metri, deci am gustat din aerul de pe Acoperişul Lumii, dar serile din faţa blocului din copilărie nu se pierd nicodată… Sunetul soneriei pe care îl auzeai din tufişurile în care stăteai ascuns pentru că alţi copii sunau la vecina de la scara de alături şi fugeau înainte să răspundă şi eram emoţionaţi să vedem dacă se enervează, ce spune doamna, dacă o să ne tragă de urechi a doua zi când ne vede pe alee. Acel sunet nu se compară cu niciun sunet de smartphone pe care îl aud acum. Sunt lucruri care au rămas acolo şi fac parte din ceea ce continui să fii. Din păcate astăzi, copiii nu mai au cazematele de altădată, nici nu mai ninge la fel de tare.

Vocile de la Europa Liberă, „singurele medicamente“

Ce-ţi aminteşti de la Revoluţie?

Îmi amintesc nopţile lungi în care aşteptam ca în studioul 4 al TVR să se aprindă lumina pentru ţară, să se găsească cheia de la dulapul unde era caseta cu execuţia, îmi amintesc primele şedinţe de la FSN, îmi amintesc puloverul lui Mircea Dinescu, îmi amintesc că eram supărată rău că m-a prins Revoluţia în Iaşi, şi că nu am fost acolo, în miezul lucrurilor. Eram studentă, ceea ce nu-mi amintesc este cât de sensibil s-au schimbat lucrurile la facultate, trăisem ultimul spectacol al grupului Divertis, când una dintre profesoarele mele, care era secretara de partid a institututlui, s-a dus şi a tras cortina pur şi simplu, pentru că ea a considerat că era cazul ca glumele băieţilor de la Divertis să fie cenzurate complet. Pentru aceşti politruci comunismul a funcţionat, a decis să oprească spectacolul, eram câteva mii de studenţi în sala de la Casa Studenţilor care am rămas mască, a ieşit Toni Grecu şi şi-a luat la revedere şi acea doamnă s-a intors la catedră ca şi cum n-avea de ce să n-o facă. Căderea aceea de cortină, m-a făcut să mă gândesc atunci că nu mai e mult până la alt final. Mi se părea neverosimil complet, mă proiectam în timp şi chiar mă întrebam dacă voi trăi vreodată şi în alt sistem. Şi acum îmi amintesc radioul din bucătărie, unde răsuna Europa Liberă şi ce auzeam acolo nu se intersecta niciodată cu realitatea pe care o trăiam. Ce se transmitea de la Munchen nu fisura cazematele din faţa blocului şi mă gândeam că probabil noi vom trăi mereu în cazemate şi nu vom prinde niciodată mirosul de libertate. Îmi plăceau vocile acelea, ele şi cărţile erau singurele medicamente de care dispuneam.

Marea mea şansă a fost că a apărut studioul de la Iaşi al TVR, mama a citit în ziar că e concurs şi mi-a spus. Studioul de la Iaşi a avut iniţial sediul în fosta şcoală de partid a Iaşului, un fost conac al familiei Sturdza, care fusese rechiziţionat de comunişti şi folosit ca şcoală de partid. Erau nişte încăperi înalte, cu o structură minunată, o clădire superbă, cu o grădină de meri care primăvara, când înfloreau, oferea un spectacol fabulos. Am intrat în acea grădină şi am găsit o mare de oameni şi m-am gândit că poate ar fi mai bine să plec, nu credeam că televiziunea ar fi o soluţie pentru mine. Abia terminasem facultatea, am avut noroc la concurs, dar ce nu ne-a spus nimeni e că noi am fost păstraţi ca şi colaboratori, nu-şi permitea nimeni să ne plătească, să ne angajeze. Am colaborat un an fără niciun fel de bani, nu m-a deranjat, mi se părea că plutesc, deja aveam lumea la picioare.

A fost îngrozitor la Politehnică, cinci ani de facultate a trebuit să ţin piept unor oameni extraordinar de inteligenţi şi să mă simt mereu intrusă acolo, noroc că erau simpatici şi mai puteai glumi pe holuri cu ei, dar a fost greu să termin facultatea Irina Păcurariu, realizator TV

„Niciodată nu mi-am dorit să fac televiziune“

Dar ţi-ai dorit vreodată să faci carieră în televiziune?

Niciodată nu mi-am dorit televiziunea, am vrut să dau la Filologie, dar din păcate fiind epoca în care era un preaplin de profesori şi în care posturile erau doar la ţară, cu repartiţii, cu punctaje, cu membru de partid, ceea ce eu nu am vrut niciodată să fiu, am decis să renunţ şi să nu mai dau la română-engleză, pentru ce mă pregătisem, şi am dat unde mergea toată clasa mea – la Politehnică. Eram o clasă foarte bine pregătită la Matematică, Informatică şi eu eram singura care mergea la olimpiade de Română şi toată lumea mi-a spus: „Fii serioasă, ce să cauţi tu la Politehnică?“ Ţin minte că prima integrală complicată am făcut-o la admitere, pentru că niciodată nu m-am concentrat să fac una la şcoală, şi culmea este că am intrat, chiar dacă era concurenţa mare. A fost îngrozitor, cinci ani de facultate a trebuit să ţin piept unor oameni extraordinar de inteligenţi şi să mă simt mereu intrusă acolo, noroc că erau simpatici şi mai puteai glumi pe holuri cu ei, dar a fost greu să termin facultatea.

Prin anul patru începuseră primele schimburi de studenţi, ceea ce azi se numeşte Erasmus, puteai să mergi să-ţi faci lucrarea de diplomă în Franţa, aveam o media destul de mare şi eram pe listă, dar m-am uitat la colegii mei şi le-am zis: „Mergeţi voi, pentru că sigur veţi face carieră. Eu simt că nu o să fiu un inginer de seamă.“ Şi aşa a fost. Nu aveam un model de presă atunci, sigur, exista Opinia Studenţească la Iaşi, o revisă care a scos mari condeie din presa de dinainte şi de după Revoluţie, dar şi scriitori, dar era prea mult pentru mine. Mi se părea că acolo sunt nişte talentaţi, nu mă încuraja nimeni, nu eram la Filologie, nu eram într-o zonă în care scrisul să fie o provocare, eu eram într-o zonă tehnică, foarte concretă, în care trebuia să mă descurc cu dimensiunile, nu cu volumele pe care ţi le dau vorbele.

Şi atunci cum au fost primii paşi în televiziune?

Împiedicaţi, nu ştiam mare lucru. Marele noroc pe care l-am avut noi care am învăţat televiziune la Iaşi e că studioul regional a intrat destul de repede în CIRCOM, organizaţia europeană a televiziunilor publice, care ne-a trimis să ne înveţe televiziune mari profesionişti de la BBC. Apoi, o parte dintre noi am plecat afară şi am făcut stagii în diverse televiziuni europene, ăsta a fost un noroc excepţional, acolo am învăţat ABC-ul şi am exersat cu profesionişti pentru care nu exista decat excelenţa.

Ce te motivează să te ridici în fiecare zi din pat şi să o duci la bun sfârşit?

Am de ales? Va fi probabil un moment în care într-o dimineaţă o să zic „stop“, încă nu a apărut. Mi-e totuşi atât de drag când termin perioada zbuciumată în care îmi caut istoriile, le construiesc, după care le demolez, după care le reconstruiesc şi apoi refaci tot montajul, iar când ai impresia că nimic nu funcţionează, îţi iese ceva care convinge cu adevărat, subiectul face prozeliţi şi apare relaxarea că te poţi uita în urmă, la ceea ce ai făcut şi chiar şi tu, care ştii fiecare virgulă te laşi furat încă şi încă o dată. E mult spus drog, dar ceva halucinogen există în bucuria oferită de mesajele oamenilor care au văzut ce-ai făcut şi simt nevoia să-ţi spună: „Am văzut reportajul dvs, haideţi să vă spun şi eu o poveste, am şi eu un copil care e undeva şi face ceva.“ E chestia magnetică pe care o dobândeşti şi care îi face pe oameni să te oprească şi să încerce să-ţi spună câte ceva din viaţa lor, din viaţa cuiva, iar asta mi se întâmplă în fiecare zi: ca cineva să-mi povestească ceva, care merită dat mai departe. Oamenii au sentimentul că eu sunt un fel de depozitar al acestor destine, ceea ce mă face să cred că am căpătat un certificat de calitate apropo de sertarele infinite pe care le am şi în care încap în continuare poveşti.

TV



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite