ANALIZĂ Asia: anul 2016, pur şi simplu, un alt an de criză globală (II)

Odată cu invazia Rusiei în Ucraina şi anexarea Crimeei, cu dezintegrarea Siriei şi a Irakului, cu extinderea militară chineză în Marea Chinei de Sud, era post Război Rece s-a încheiat. America a pivotat în Asia, rolul SUA în Asia fiind unul de echilibru, la fel ca rolul deţinut de Marea Britanie, în Europa secolului XIX.

Perioada de după încheierea Războiului Rece a fost, în fapt, o tranziţie garduală de la o relaţie bilaterală în SUA şi URSS la un sistem internaţional complex, dar care în final devoalează o relaţie între alte două mari puteri SUA şi China. Relaţia sino-americană implică două realităţi: lipsa excesivă a unei orientări ideologice şi recunoaşterea faptului că ambele pări au nevoie de acomodare mutuală. Pe scurt axa noii ordini mondiale implică SUA şi Republica Populară Chineză. Pivotarea Americii în Asia a luat totuşi un loc în spatele scenei pe care evoluează la ora actuală Ucraina şi Siria. Aici apare un factor de destabilizare a evoluţiilor internaţionale prin încercarea Rusiei de a reveni pe axa Washington-Beijing.

Asia devine o zonă în care America şi China trebuie să evite o coliziune. Recentele dialoguri dintre China şi India, China şi Japonia devoaleză faptul că resuscitarea vechilor probleme legate de frontiere în special nu fac atlceva decât să creeze tensiuni ce pot evolua spre un conflict convenţionel deschis. Pivotarea Americii nu înseamnă încercuirea Chinei, înseamnă evitarea unor posibile conflicte care pot degenera într-o confrutare militară. Rolul SUA în Asia este unul de echilibru, la fel ca rolul deţinut de Marea Britanie, în Europa secolului XIX. Astfel dacă Washingtonul, spunea politilogul Brzezinski, va respecta istoria şi rolul geopolitic al Chinei angajându-se într-un dialog al securităţii, acest lucru va scuti o eventuală angajare militară între China şi Japonia sau China şi India. Principiul care trebuie să ghideze politica externă a SUA în Asia este să-şi achite obligaţiile faţă de Japonia şi Coreea de Sud, în timp ce nu va accepta să fie atrasă într-un eventual conflict între ţările asiatice. Relaţia SUA-Japonia este platforma unei trilaterale a celor două cu China. Un astfel de triunghi ar asigura o structură care să negocieze provocările strategice rezultate din creşterea prezenţei Chinei în regiune. De asemenea reconcilierea China-Japonia ar fi punctul de plecare a unei stabilităţi sustenabile a Estului îndepărtat. Deja o cursă a înarmărilor are loc în ţările limitrofe Marii Chinei de Sud.

Rusia în Asia

În contextul menţionat mai sus o discuţie despre Rusia este binevenită ea făcând parte în acelaşi timp din Asia şi din Europa. Odată cu demisia, în după-amiaza zilei de 26 decembrie 1991, a ultimului lider al URSS, Mihail Gorbaciov, Sovietul Suprem prin vocea preşedintelui său anunţă aprobarea rezoluţiei prin care forul de conducere se autodizolvă, astfel punând capăt unei construcţi politico-administrative de aproape şapte decenii. Şapte decenii de planificare economică ambiguă şi corupţia sistemului nu au rezistat planului de reformă propus de Mihail Gorbaciov, a cărui tentativă de a reforma nereformabilul nu au putut salva un imperiu aflat în agonie şi criza. Acum, la 25 de ani de la colapsul Imperiului, Rusia încearcă din răsputeri să revină pe primul plan al jocului geopolitic euroasiatic, însă contextul internaţional, economia globală şi noile provocări ale secolului XXI creează dificultăţi din ce în ce mai diverse la care Kremlinul reuşeşte cu greu să se adapteze.

Odată cu supremaţia pierdută şi emergenţa noilor actori continentali, Rusia este pusă în faţa unui nou sistem în care vechile reguli ale bipolarismului nu se mai aplică, iar multipolarismul nu este un joc la care instrumentarul vechi se poate adapta. În aceste condiţii reacţia militară a fost una din soluţiile pe care lideri de la Kremlin au adoptat-o sub forma unui război hibrid care nu necesită o declarţie iniţială înaintea începerii lui. Uniunea Europeană în vest, China, Japonia în est, India şi Turcia în sud, sunt principali actori care crează dificultăţi şi reprezintă o ameninţare la sfera de influenţă a Rusiei, care pe plan economic nu mai dispune de resurse cu care să intervină şi cu care să îşi susţină o politică externă eficientă. Locul Rusiei în acest joc geoeconomic fiind luat de capitalul european, chinez (proiectul One Road, One Belt) şi cel japonez, care finanţează diverse proiecte şi investiţii strategice, cu scopul clar de control şi influenţă regională. Singura sursă importantă de bani la bugetul Rusiei a dispărut. Preţul petrolului s-a scufundat la minimul ultimilor 12 ani, ajungând sub 28 de dolari barilul pe pieţele din Asia miercuri dimineaţa, în condiţiile unei pieţe saturate. Pe New York Mercantile Exchange, petrolul cu livrare în Februarie a fost tranzacţionat la 27.55 de de dolari barilul, în scadere cu 0.91 dolari în sesiunea electronică Globex.

Într-un eseu publicat în 2012 de portalul Foreign Affair şi semnat de Zbigniew Brzezinski cu titlul-Echilibrând Estul, Upgradând Vestul-Strategia SUA într-o eră revoluţionară- descrie cateva scenarii pentru Rusia şi China. Scenariile au rămas la latitudinea jucătoriilor. Profesorul Brzezinski ne descrie, pe lângă scenariul optimist al apropierii Rusiei de UE şi NATO, imposibil deocamdată astăzi dar poate fi posibil mâine (într-o vizită la Moscova, ministrul francez de Finanţe, Emmanuel Macron, şi-a exprimat speranţa că sancţiunile vor fi ridicate în vara acestui an, iar Angela Merkel şi-ar dori ca toata aceasta criza ucraineană să dispară cât mai repede pentru a se putea concentra pe alte probleme stringente), un scenariu sumbru.

Rusia, după spusele lui Brzezinski, va îmbrobodi Europa cu resursele ei energetice, va înghiţi Ucraina, va redeschide cutia Pandorii unde interesele imperiale abia aşteaptă o resuscitare. Brzezinski aminteşte de scenariul intereslor bilaterale.

Italia şi Germania doresc să-şi dezvolte relaţii speciale cu Rusia. Franţa, Marea Britanie, Polonia şi Ţările Baltice vor mai multă securitate garantată de prezenţa SUA în regiune. Rezultatul unui astfel de scenariu va fi un Vest pesimistic şi divizat.  Cât despre un Est complex este nevoie de un Vest unit care să fie în competiţie la nivel global cu o Chină în expansiune, dar şi de un triunghi SUA-China-Japonia. Brzezinski aminteşte de faptul ca Washingtonul şi Beijingul s-au îmbarcat într-un parteneriat constructiv în zona afacerilor globale, deşi SUA critică China în privinţa respectării drepturilor omului, dar nu doreşte să victimizeze sistemul socioeconomic chinez ca un întreg. Rolul SUA în Asia este unul de echilibru, la fel ca rolul deţinut de Marea Britanie, în Europa secolului XIX. Astfel dacă Washingtonul, spunea Brzezinski, va respecta istoria şi rolul geopolitic al Chinei angajându-se într-un dialog al securităţii, acest lucru va scuti o eventuală angajare militară între China şi Japonia sau China şi India. Principiul care trebuie să ghideze politica externă a SUA în Asia este să-şi achite obligaţiile faţă de Japonia şi Coreea de Sud, în timp ce nu va accepta să fie atrasă într-un eventual conflict între ţările asiatice. Relaţia SUA-Japonia este platforma unei trilaterale a celor două cu China. Un astfel de triunghi ar asigura o structură care să negocieze provocările strategice rezultate din creşterea prezenţei Chinei în regiune. De asemenea reconcilierea China-Japonia ar fi punctul de plecare a unei stabilităţi sustenabile a Estului îndepărtat. Relaţia SUA-China are trei probleme senzitive care trebuie rezolvate în mod paşnic în opinia lui Brzezinski.

Prima care trebuie soluţionată în viitorul apropiat se referă , în opinia lui Brzezinski, la operaţiunile SUA de monitorizarea a ţărmului şi a zonei economice, aferente apelor maritime chineze.

A doua problemă care trebuie rezolvată în viitorii şapte ani se referă la creşterea puterii militare a Chinei care poate duce la o cursă a înarmărilor în Asia. Acest lucru se poate controla prin consultării periodice între Beijing şi Washington.

A treia problemă care necesită o soluţionare în următoarea decadă, se referă la statutul Taiwanului. Am să postez aliniatul respectiv al lui Brzezinski în engleză, într-o notă de subsol, pentru a nu deforma prin traducere mesajul[1] original: Relaţiile sino-americane trebuie să aibe pe agendă problema Taiwanului, protejat prin vânzările de arme americane fapt care provoacă permanent China. O eventuală rezoluţie pe modelul celei adoptate de liderul chinez Deng Xiaoping, cunoscută sub formularea o ţară două sisteme dar redefinită ca o ţară mai multe sisteme poate asigura o eventuală reunificare a Taiwanului cu China, în timp ce ar permite Chinei şi Taiwanului să menţină sisteme politice, sociale şi aranjamente militare  diferite (excluzând desfăşurarea de trupe ale Armatei Populare de Eliberare a Chinei pe teritoriul Taiwanului). În opinia mea personală se prea poate ca reunificarea Chinei cu Taiwanul să ducă şi la reunificare celor două Coreei pentru simplu motiv că soluţia celei de-a doua probleme se află la Beijing.

Când vorbim de anul 2016 în Asia vorbim în primul rând de China şi relaţiile ei. China este înconjurată de state clasificate de analişti ca fragile sau cu risc ridicat de conflict. Şapte din paisprezece - Afganistan, Pakistan, Myanmar, Laos, Nepal, Corea de Nord şi Tadjikistan sunt considerate state cu risc de conflict ridicat; opt state din zonă sunt cotate cu nota şapte pe o scară de evaluare a autocraţiei-Afganistan, Myanmar( statut îmbunătăţit acum după alegerile parlamentare), Kazakhstan, Kirgizstan, Laos, Corea de Nord, Tadjikistan şi Vietnam; şapte au insurgenţe în desfăşurare-Afganistan, Myanmar, India, Laos, Nepal, Pakistan şi Tadjikistan şi şapte au un risc ridicat în afaceri- Afganistan, Myanmar, Kirgistan, Nepal, Coreea de Nord Pakistan şi Tadjikistan.

Disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud

Mai multe insuliţe şi recife care nu sunt locuite, în jur de 700, se află în centrul unei crescânde furtuni politice şi potenţial militare, născute din pretenţiile naţiunilor riverane. Într-o cursă pentru controlul de teritorii, de-a lungul anilor, şase ţări/guverne au ocupat în mod arbitrar zeci şi zeci de insule, fără a obţine însă şi recunoaşterea internaţională a drepturilor de proprietate asupra acestora. China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Malaezia şi Brunei se află într-o competiţie acerbă pentru controlul insulelor şi resurselor maritime aferente, iar posibilitatea ca o confruntare militară să aibă loc creşte pe zi ce trece.

Micile insule şi recife pe care China şi alte naţiuni din Asia de Sud-Est au vrut să le ocupe în ultimele decenii sunt cu adevărat importante doar dintr-un punct de vedere, anume acela al drepturile asupra apelor din jurul lor, ape bogate în peşte şi, eventual, petrol[2] (7,7mliarde barili sursă sigură, 23 miliarde barili sursă estimată). China pretinde 90% din cei 3447 kmp de mare ca fiind zona ei, dar la fel şi Filipine, Taiwan, Malaezia Brunei şi Vietnam cer o parte însemnată din suprafaţa mării. Recentele imagini satelitare au arătat că începând cu 2014 China a condus construcţii la 7 poziţii situate pe recifuri diferite în arhipelagul Spartley (prin extragerea şi repoziţionarea nisipului aflat în adâncurile mării) şi a construit o pistă de aviaţie (de 3km) pe reciful Fiery Cross Reef. Aceste insule ar justifica, conform legislaţiei Chinei, extinderea teritorială, precum şi cea a apelor asociate uscatului. Pentru a-şi susţine punctul de vedere şi pentru a dovedi că teritoriul cu pricina îndeplineşte cerinţele minime pentru a fi locuibil în conformitate cu Legea Mărilor, China a dispus construirea unor baze militare pe fiecare dintre aceste insule.

 Disputele nu sunt recente, ci mai degrabă conflicte reaprinse în mod constant de factorul politic ceea ce ne face să considerăm zona cau una cu factor ridicat de instabilitate.

Zona suscită interes strategic pentru că este un punct cheie în ceea ce priveşte rutele comerciale (a doua rută comercială din lume) care face legătura între vestul şi estul Asiei, iar prin extrapolare între Asia şi restul lumii dar şi pentru că este tranzitată de o cantitate estimată la zeci de milioane de barili de petrol zilnic. În aceste condiţii extinderea forţată a platformei continentale a Chinei duce la restrângerea apelor teritoriale ale statelor vecine şi implicit la anularea liberei treceri în zonă a flotelor acestora. Teama că Beijingul ar putea să ignore dreptul internaţional şi să îşi impună propriile reguli în Marea Chinei de Sud prin intermediul puterii militare a creat multe discuţii la Washington. Administraţia Obama a fost însă, pentru multă vreme, reticentă în a confrunta Beijingul. După luni întregi de speculaţii, preşedintele Obama a aprobat, până la urmă, o operaţiune de libertate a navigaţiei (Freedom of Navitagion Operation – FONOP). Aceasta a constat în navigarea unei nave militare americane (distrugătorul USS Lassen) în interiorul apelor teritoriale ale Recifului Subi demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Zilele acestea distrugătorul purtător de rachete ghidate USS Curtis Wilbur a navigat în interiorul limitei de 12 mile marine ale insulei Triton revendicate de China în arhipelagul Paracel conform declarţiilor unui membrul al staffului naval al Pentagonului.

În ciuda faptului ca America doreşte sancţionarea Coreei de Nord pentru testul din ianuarie 2015, China, care înainte de acest eveniment nu a avut niciun interes să discute reclamaţiile referitoare la construcţiile artificiale pe cele 7 insule din marea Chinei de Sud, Beijingul rămâne impasibil. Rezultatul: mai multe întâlniri în viitorul apropiat între oficialii chinezi şi cei americani. Înainte de vizita lui John Kerry la Beijing, acesta va poposi în Laos şi Cambogia unde le va cere celor doi membri ASEAN să facă front comun împotriva unei Chinei care îşi manifestă pretenţii fără precedent. În februarie preşedintele Obama va prezida Summitul ASEAN în California. În aceste condiţii orice mişcare în zona disputată a Mării Chinei de Sud pune probleme găsirii unor soluţii negociabile. Astfel preşedintele Taiwanului Ma Ying-jeou va efectua o vizită pe insula Itu Aba situată în Marea Chinei de Sud şi revendicată de Taiwan, vizită considerată de oficiali de la Washington ca neoportună. Şi această vizită se întămplă odată cu sărbătoarea Anului Nou Chinezesc care este însoţit şi de demonstraţii militare ale forţelor speciale navale taiwaneze pe o plaje situată pe o insulă în largul mării în apropierea oraşului chinezesc Xiamen dar şi de un spectacol aviatic unde evoluează avioane taiwaneze F-16. Deşi nu au căpătat la fel de multă atenţie precum Războiul din Ucraina în 2014 sau Războiul din Siria în 2015, disputele din Marea Chinei de Sud sunt mult mai complexe şi mai periculoase. Anul 2015 a fost martorul acţiunilor chineze de construire a unor insule artificiale[3], procesului internaţional intentat de Filipine împotriva Chinei şi operaţiunilor militare americane din apropierea unor insule chineze din Marea Chinei de Sud. Disputele din Marea Chinei de Sud implică numeroase părţi, dar importanţa acestora este dată de confruntarea faţă în faţă a Statelor Unite cu China, care poate avea consecinţe importante pentru întreaga lume.

Ce se întâmplă cu noile insule ale Chinei?

Câteva dintre cele şapte noi insule erau înainte recifuri scufundate, care nu au dreptul nici măcar la ape teritoriale. Dar acum aceste insule găzduiesc sute de chinezi, clădiri, porturi, chiar şi piste aviatice. Beijingul nu a revendicat încă nicio zonă economică exclusivă şi nici ape teritoriale, păstrând ambiguitatea caracteristică. Dar este greu de crezut că va accepta ca nave străine să desfăşoare exerciţii militare la 2-3 mile de insulele sale, unde teoretic sunt ape internaţionale. Ce se va întâmpla când China va afirma că aceste insule artificiale sunt înconjurate de ape teritoriale? Se vor confrunta faţă în faţă puterea dreptului şi dreptul puterii.

Cum sunt grupate aceste conflicte din Marea Chinei de Sud?  (1) Indonezia, China şi Taiwan care au revendicări în apele teritoriale din zona de nord-est a Mării Chinei de Sud, mai precis, în zona insulelor Natuna; (2)Filipinele, China şi Taiwanul care îşi dispută Scarborough Shoal; (3) Vietnam, China, Taiwan ce dispută apele la vest de Insulele Spratly; (4) Vietnam, China, Taiwan, Brunei, Malaysia şi Filipinele doresc să îşi extindă activitatea şi peste zona demarcată de insulele Spratly; (5) China, Taiwan şi  Vietnam au revendicări înarhipelagul insulelor Paracel. Tot în această zonă mai sunt două revendicări:(1) Malaezia, Cambogia, Tailanda şi Vietnam asupra zonei Golfului Tailandei şi (2) Singapore şi Malaezia în zona strâmtorii Johore şi a strâmtorii Singapore.

One Belt, One Road

În timp ce lumea se uită la disputele din Marea Chinei de Sud liderii chinezi se uită la Vest. Comisia Naţională de Dezvoltare şi Reformă din China a elaborat un draft munit Drumul Mătăsii Centrura Economică şi Drumul Mătăsii pe Mare în secolul 21, pe scurt: One Belt, One Road. Dacă programul va fi unul de succes el va face din China principala forţă economică şi diplomatică din Eurasia. Drumul pe continent (centura) variază de la hartă la hartă, de la propunere la propunere, dar în general înseamnă drumuri, legături feroviare, conducte de gaz şi petrol, telecomunicaţii care leagă în final China de Asia Centrală şi de Sud, Orientul Mijlociu Europa şi Rusia. Drumul pe mare va pleca din China prin Marea Chinei de Sud, Oceanul Indian, Marea Roşie, Marea Mediterană (prin Canalul Suez) cu opriri în porturile din Africa. La acestă iniţiativă se adaugă Banca Asiatică pentru Investiţii şi Infrastructură cu un capital de 50 miliarde. Realizarea acestei iniţiative financiare s-a datorat faptul că Chinei nu i s-a crescut cota de procente de vot la FMI (4%) şi la BM (5%) faţă de SUA (17%). Dorinţa administraţiei Obama de a creşte cota Chinei s-a lovit de decizia contrară a Congresului American.

Noua doctrină chinezească

Doctrina celor Trei războaie, utilizată de chinezi şi devoalată la zece ani de la realizarea conceptului nu face altceva decât să descrie modul de folosire al acestor aspecte non-fizice folosind războiul bazat pe legislaţia internaţională, cel psihologic şi cel bazat pe media pentru a submina instituţiile internaţionale, schimba graniţele şi denigra media globală, fără să tragă un cartuş - spunea analistul Laura Jackson care conduce departamentul de cercetări pe acest tip de proiecte al Universităţii Cambrige şi pe cel al Pentagonului. În timp ce americani se bazează pe forţele convenţionale cu tot alaiul de infrastructuri, arme şi personal, China se întreabă - Ce este războiul? şi Poţi câştiga războiul fără să lupţi fizic? Care ar fi obiectivul acestei strategii? Extinderea controlului asupra Mării Chinei de Sud dincolo de graniţele recunoscute prin Legea Mărilor, controlul resurselor energetice şi piscicole dar şi a liniilor de navigaţie în zonă, care înseamnă o circulaţie de mărfuri de peste 5 trilioane de USD şi reducerea influenţei SUA în zonă. Exemplul folosirii acestui concept de război este dat de construcţia de insule artificiale de către Beijing în apele contestate ale Mării Chinei de Sud construcţii ce au luat amploare. Acest lucru face posibilă invocarea Legii Mărilor odată ce aceste insule sunt populate. Apoi invocarea legii este dublată de un război psihologic care include ameninţări economice împotriva statelor care protestează la mutările Chinei şi intimidează pe cei care pătrund în zonele respective. Recent un reporter de la BBC a zburat într-o zonă aeriană internaţională adiacentă unei insule artificiale în construcţie (de către chinezi), în apropierea coastei Filipineze. Avionul militar a fost bombardat cu apeluri transmise pe reţeaua de comunicaţie a acestuia: Către avionului militar străin aflat în zona recifului Meiji, aici este flota navală a R P China, ameniţi securitatea spaţiul aerian al bazei noastre!.  Şi în final războiul media. Dezvoltarea şi modernizarea armatei japoneze sau navigaţia navelor americane în zonele internaţionale sub descrise ca exemple de agresiune la securitatea spaţiului naţional chinez în loc de răspunsuri la expansiunea chineză.   

Şiragul de perle

În ultimii ani China a devenit tot mai activa în bazinul Oceanului Indian, devenit vital, pentru comerţul pe mare al Beijingului. Oficial, China se confruntă cu ceea ce a fost numită dilema Malacca. Este prea dependenta de Stramtoarea Malacca, între Indonezia şi Malaezia, îngustă şi congestionată, pe unde se face aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale din Orientul Mijlociu. Drept urmare după navele de transport marfuri a venit şi randul Marinei Chineze să-şi facă veacul prin zonă, într-un mod cvasi-permanent, prin stabilirea de baze navale în regiune. În interiorul acestor baze se pot face reparatii, re-alimentari, mentenenţă pentru navele militare sau pot fi zone de odihna pentru echipaje. Astfel prin ajutoare financiare foarte generoase, China a reuşit să creeze în Oceanul Indian un adevarat Şirag de Perle, de baze militare mai exact, mai mult sau mai puţin permanente. Trebuie menţionat că nu toate aceste locaţii au personal militar chinez în permanenţă, ci doar că sunt gata oricând să primească nave militare chinezeşti şi să le asigure întregul suport. Locaţile unde China şi-a pus deja piciorul sunt: Bangladesh (Chittagong), Burma (Sittwe şi Coco Island), Sri Lanka (Hambantota), Pakistan (Gwadar), şi Tanzania ( Bagamoyo), care, la un moment dat, vor putea fi legate, prin drumuri si conducte de hidrocarburi, direct de China. China îşi construieşte, de fapt, un imperiu maritim în Oceanul Indian. O data ce şi-a construit o marina pentru a proteja liniile de comunicaţie marine, China va avea nevoie de acces la porturi de-a lungul autostrazii energetice globale care a devenit Oceanul Indian[4].

În loc de concluzie, o scurtă analiză a Chinei din punctul de vedere al celebrului lider Lee Kuan Yew, fost prim-ministru al statului Singapore:

„Provocarea geostrategica proeminentă a acestei ere nu sunt extremiştii islamici violenţi sau renaşterea Rusiei. Este impactul pe care ascensiunea Chinei îl va avea asupra ordinii internaţionale conduse de SUA, care a furnizat o perioadă fără precedent de pace şi de prosperitate, timp de 70 de ani... Amploarea schimbării echilibrului global este atât de mare încât lumea trebuie să îşi gasească un nou echilibru. Nu este posibil să pretinzi că este doar un alt mare jucator. Este cel mai mare jucator în istoria lumii. Toata lumea este conştientă de ascensiunea Chinei. Dar puţini dintre noi constientizează magnitudinea sa. Niciodata în istorie o naţiune nu a crescut atât de rapid, atât de repede şi pe atâtea dimensiuni ale puterii”.

[1] U.S.-Chinese accommodation will have to address the fact that a separate Taiwan, protected indefinitely by U.S. arms sales, will provoke intensifying Chinese hostility. An eventual resolution along the lines of former Chinese leader Deng Xiaoping's well-known formula for Hong Kong of "one country, two systems," but redefined as "one country, several systems," may provide the basis for Taipei's eventual reassociation with China, while still allowing Taiwan and China to maintain distinctive political, social, and military arrangements (in particular, excluding the deployment of People's Liberation Army troops on the island).

[2]Legea Mărilor nu specifică exact ce tipuri de insule conferă aceste drepturi de exploatare proprietarilor. Spre exemplu, conform legii, pentru ca o insulă să poată beneficia de dreptul de exploatare în zona economică exclusivă (stabilită la 200 de mile împrejurul insulei), ea trebuie să fie capabilă să susţină o activitate economică şi o populaţie.

[3] Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării (United Nations Convention on the Law of the Sea – UNCLOS), la care China este parte, specifică faptul că insulele care pot susţine activitate economică au dreptul la zone economice exclusive de până la 200 de mile nautice, în timp ce rocile care nu pot fi locuite au dreptul doar la ape teritoriale de 12 mile nautice. Recifurile scufundate care ies puţin la suprafaţa apei, doar la reflux, rămân doar cu zona de protecţie de 500 de metri. Aceeaşi convenţie menţionează că suprafaţa construită artificial nu poate fi folosită pentru a revendică o zonă economică exclusivă sau ape teritoriale.

[4] Avem exemplul Pakistanului Portul pakistanez Gwadar, în care chinezii au investit 200 de milioane de dolari şi care ar putea trece în operarea lor, ar putea servi chinezilor la constructia unei retele de gazoducte de aici pana în Asia Centrala şi de-acolo în China - pentru asta insa, e nevoie de stabilizarea Afganistanului şi consolidarea securităţii Pakistanului. Cât despre administraţia din Pakistan, o prezenţă chineză importantă la Gwadar ar ţine sub control ambiţiile strategice ale Indiei.