India de mâine şi viitorul Asiei

În India, premier a devenit ministrul principal al statului Gurajat, Narendra Modi FOTO Reuters

De câteva zile s-au încheiat alegerile pentru Parlamentul European. Mult prilej de bârfă şi de ipoteze, cum spunea inimitabilul Topârceanu, pasiunile investite în această cauză au făcut ca valuri de cerneală electronică să fie vărsate pe site-uri şi bloguri. Despre televiziuni, nu mai amintim – dar un singur lucru bun s-a realizat: s-au tăiat mai puţini copaci, pentru că tipăriturile merg mai slab de la o vreme.

Cu toate acestea, acum două săptămâni s-au încheiat alegerile dintr-o ţară denumită „cea mai mare democraţie din lume“. India – cea mai mare forţă demografică necomunistă a planetei – a ajuns în situaţia în care şi-a chemat la urne peste 800 de milioane de alegători, iar după 5 săptămâni de votare a ajuns la o concluzie: Partidul Congresului trebuie să îşi re-evaluaze pe termen lung strategiile politice şi liderii, deoarece rezultatele activităţii sale nu conving electoratul.

Astfel, după cum observăm în aceste grafice, Partidul Poporului Indian – Bharatiya Janata Party a câştigat singur 52% din locurile din parlament, Partidul Congresului pierde guvernarea şi ajunge la doar 8%, iar următoarele două partide, care câştigă fiecare aproximativ 6% sunt de fapt partide regionale, suficient de puternice pentru a avea însă o reprezentare şi în legislativul naţional.

De remarcat că în a 15-a legislatură a parlamentului indian, dintre anii 2009 – 2014, Partidul Congresului şi micii săi aliaţi au avut 35,4%, BJP a deţinut 33,3%, iar al treilea partid a fost Partidul Comunist Indian de orientare maoistă, cu 7,7%. Se observă deci o scădere drastică a partidului de guvernământ, afectat de multe scandaluri de corupţie, lipsă de performanţă în mai multe sectoare ale economiei şi administraţiei, dar şi de contextul general economic global al anilor 2007 – 2015, care a dus la erodarea a foarte mulţi lideri politici la nivel mondial.

Înfrângerea aceasta a dus şi la încetarea carierei politice a primului prim-ministru sikh, domnul Manmohan Singh, constituindu-se şi într-un vot de blam la adresa familiei lui Jawaharlal Nehru, deoarece Rahul Gandhi – strănepotul său – propus pentru funcţia de prim-ministru nu este suficient de convingător pentru societatea indiană.

Astfel, premier a devenit ministrul-principal al statului Gurajat, domnul Narendra Modi, în vârstă de 64 de ani . Om cu bogată experinţă administrativă la nivel de stat component al Indiei, a îndeplinit funcţia sus-menţionată timp de 13 ani, ceea ce oferă posibilitatea pentru orice persoană cu grad rezonabil de educaţie de a-şi forma o anumită convingere referitoare la calităţile sale de administrator şi lider politic.

Evident, întreaga populaţie a Indiei doreşte să aibă o conducere de calitate, în care rezultatele să fie pozitive atât sub direcţia economiei, cât şi a bunei administrări. Poate de aceea la aceste alegeri au participat peste 550 de milioane de cetăţeni, faţă de 417 milioane în 2009. Iar această creştere de excepţie – cu aproape 30% mai mulţi votanţi – înseamnă că populaţia a văzut aceste alegeri ca fiind decisive.

De aceea, rezultatul usturător realizat de Partidul Congresului – cel care a dominat zeci de ani scena politică indiană – a fost o demonstraţie că şi cei vechi sau înveteraţi trebuie să dispară de pe scenă, iar cei cu eficacitate economică să poată juca un rol mai mare. Acest mesaj ar trebui repetat cu atenţie în fiecare stat european, pentru că este real şi imposibil de contrazis.

Noul prim-ministru – care beneficiază în această săptămână de coperta prestigioasei The Economist – este mai întîi conducătorul unui stat special al Indiei: Gurajat. Acest stat este locul unde se vorbeşte în principal limba gurajati, limba a aproximativ 60 de milioane de indieni, fiind una din cele 15 limbi oficiale. Astfel, omul care a condus 4,5% din populaţia ţării face pasul spre New Delhi, fiind un salt major, deoarece este diferit să conduci o provincie, faţă de experienţa pe care o ai în capitală.

De altfel, realităţile istorice au demonstrat că aproape în fiecare ţară un lider promovat dintr-o dată de la nivel de provincie la nivel naţional nu performează în primii ani, deoarece are nevoie de timp pentru a învăţa conducerea ţării – iar nu exercitarea puterii, care de cele mai multe ori îi orbeşte pe liderii politici de oriunde ar fi ei şi care se deprinde mult mai repede.

Cu toate acestea, indienii îşi pun mari speranţe în omul care a crescut PIB-ul statului Gurajat de peste 10 ori în anii de exercitare a puterii, iar o discuţie recentă cu o persoană din acel stat mi-a oferit o informaţie relevantă despre progresul economic major realizat mai ales în ultimii 5 – 6 ani. De remarcat în plus, transparenţa de pe site-ul administraţiei statului în cauză: câtă vreme oamenii politici vor fugi de transparenţă în exercitarea funcţiilor lor, nici investitorii nu vor veni, deoarece aceştia nu vor putea să îşi asigure acţionarii de predictibilitatea cadrului legislativ, îndeosebi fiscal.

Din ceea ce putem vedea în cadrul programului său– minimal – noul prim-ministru al Indiei nu iubeşte supraîncarcarea schemelor de personal din administraţia de stat sau locală, iar ideea de administraţie cu faţa spre cetăţean pare a fi un ţel asumat. Evident, este un site contruit pentru alegeri, dar este la fel de adevărat că dl. Modi a sprijinit puternic companiile mari care au venit să investească, astfel încât prin intermediul forumului Vibrant Gujarat capitalul investit în acest stat a crescut de 30 de ori în perioada 2003 – 2011.

Saltul făcut spre New Delhi însă presupune o atitudine fermă şi care să aducă din ce în ce mai repede o creştere sănătoasă unei economii care nu se mai simte atât de bine în ultimii ani.

Chiar dacă există creştere, de peste 4%, ea este cumva absorbită de problemele pe care rupia le are, de faptul că situaţia economică a populaţiei nu se poate îmbunătăţi rapid într-o manieră categorică – India având peste 30% cetăţeni trăind la limita sărăciei extreme. De asemenea, nici contextul economic global nu o ajută, deoarece beneficiile anului 2013 s-au pierdut în mare măsură în complicaţiile din estul Europei, starea de incertitudine din acest continent fiind propagată la un nivel multi-continental, pentru că actorii implicaţi în această criză ucraineană sunt dintre cei majori.

Probleme de rezolvat în politica externă 

Nu dorim să analizăm pe larg economia Indiei, nu este rostul acestui text să adâncim această sferă. Vom nota însă câteva din provocările pe care le are de soluţionat noul prim-ministru la nivel de politică externă, deoarece marii actori zonali nu sunt închişi în propria casă, ci sunt obligaţi să participe cu multă energie la diferitele tablouri internaţionale.

Pentru început, trebuie să notăm că primul-ministru vine după conducerea unui stat care are o poziţie deosebită pe hartă: în marginea de vest a Indiei, lângă Pakistan şi Marea Arabiei. Geografia îşi joacă astfel rolul său; Gurajatul este un stat prin excelenţă comercial şi predispus la schimburi de mărfuri, lingvistice şi chiar civilizaţionale. Marina are şi ea rolul său, deoarece anvergura statului de aproape 200.000 de km/p oferă şi porturi, precum şi ţări apropiate, cu care se poate coopera. Astfel, direcţia logică este înainte, spre strâmtoarea Hormuz, unde se intersectează interesele mai multor sultanate arabe, dar şi a Iranului cel unic, precum şi a SUA şi Chinei.

Tot dinspre Gujarat armata indiană urmăreşte cu atenţie ceea ce face China în relaţia sa cu Pakistanul, iar modernizarea portului Gwadar a fost făcută pentru că este mai aproape de Iran şi petrolul său cel atât de necesar Beijingului, iar nu de ochii atenţi ai marinei indiene. Gujaratul este locul de confluenţă cu tendinţele politice ale văii marelui fluviu Indus, ceea ce face ca sensibilităţile locuitorilor să adune toată complexitatea relaţiei indo-pakistaneze.

Este adevărat că noul prim-ministru îşi doreşte realizarea unor relaţii mai paşnice şi mult mai lucrative cu vecinul islamic din nord-vest, care face parte din formaţiunea geografică şi geopolitică a subcontinentului indian. Cu toate acestea, pacea nu se instalează uşor, mai ales în situaţia în care retragerea trupelor NATO din Afganistan poate duce din nou la destabilizarea întregii părţi a continentului asiatic.

Mai mult, vulnerabilitatea Pakistanului – prezentă de la naşterea statului, la finalul anilor 1940 – poate aduce cu sine o nouă dictatură militară, care ar putea găsi soluţii în depăşirea unor probleme prin provocarea altora vecinilor. Rivalitatea Islamabadului cu New Delhi este una fratricidă, astfel încât pacea este la fel de posibilă, precum este şi explozia. De aceea, proasta administrare dintr-un stat nu poate fi contrabalansată de buna guvernare din celălalt, pentru că asta ar înverşuna criticile din statul mai prost administrat. Or, într-o astfel de situaţie, dacă nu poţi să îţi îmbunătăţeşti capacitatea administrativă şi de guvernare, poţi încerca să destabilizezi vecinul mai performant. Astfel, structurile de informaţii din cele două ţări pot juca pe viitor un rol şi mai important, deoarece confruntarea lor poate fi purtată nu neapărat direct, ci pe teritoriul Afganistanului sau poate chiar şi al Nepalului ori Bhutanului.

Nu trebuie să uităm că intervenţia armatei indiene a spart Pakistanul în anul 1971, ceea ce nu se uită. Bangladesh-ul, statul nou creat, are acum la aproximativ 150.000 km/p o populaţie de peste 165 milioane de locuitori, iar Pakistanul are aproximativ 195 milioane locuitori la o suprafaţă de 800.000 km/p. Devenise vital pentru India ca să fie spart acest stat, deoarece o evoluţie pozitivă ar fi ameninţat ambiţiile New Delhi-ului din ambele părţi. Acum, ambele state sunt nevoite să se raporteze în principal la India, iar apoi la China şi alte state cu prezenţă în zonă. De menţionat, spre supărarea leilor Indiei că şi guvernul de la Dakha a modernizat un port cu sprijin chinez, ceea ce nu este o veste bună pentru securitatea New Delhi-ului.

De altfel, China este problema numărul 1 a Indiei, deoarece supremaţia sa militară, precum şi stabilitatea armatei o fac superioară Pakistanului, chiar dacă un roman al lui Tom Clancy încerca să demonstreze altceva. 

Cum influenţează China economia Indiei 

Supremaţia economică zonală a Chinei – devenită aproape reală, chiar dacă Japonia şi Coreea de Sud au rezultate mai bune pe cap de locuitor – este însoţită de un avans al acesteia sub aspect militar, bugetul forţelor armate crescând, iar marina chineză patrulând din ce în ce mai mult în Oceanul Indian. De aceea, India a fost obligată să sporească prezenţa sa militară şi mai ales maritimă, cumpărând un port-avion, construind o bază în Andaman, la 700 de km spre est de limita subcontinentului – mai aproape de strâmtoarea Malacca şi de Malaezia.

Tot din motive de China, India menţine la cote înalte relaţia cu Rusia, tradiţional furnizor militar, iar în diferite moduri caută să strângă legăturile în Indochina, Vietnamul fiind cea mai importantă ţară din zonă, care este expusă direct presiunii chineze. De altfel, relaţia cu Vietnamul – mai puţin vizibilă – face ca Beijingul să vadă în faţa sa conturate 2 triunghiuri care nu îi permit să facă tot ce doreşte.

Astfel, primul este cel realizat de Rusia, care beneficiază de un sprijin real de la New Delhi şi Ho Şi Min, şi care are anumite conotaţii ideologice. Aici se poate alătura, la nevoie, şi Indonezia, care este destul de speriată de aceeaşi Chină, şi care a pus bazele în anii 1950 grupului de state naiv-nealiniate alături de India lui Nehru.

De partea cealaltă, Japonia, Coreea de Sud şi Filipine formează un alt triunghi geopolitic mai eficace sub raport economic, ce beneficiază de sprijin american şi de o bază avansată în Taiwan.

Să fim totuşi atenţi – ceea ce este astăzi discret se poate activa într-o manieră aspră în caz de război, iar continentul asiatic nu a avut „norocul cinic” pe care Europa l-a avut, anume acela de a trece prin războaie continentale grele, dar purtate cu armament convenţional. Capacităţile militare ale Asiei de azi sunt devastatoare în sine, iar numărul posibil al morţilor ar putea depăşi 100 de milioane în mai puţin de un an. Practic, geografia a împiedicat Asia să ajungă la un minim acord de tip westphalic – mutatis-mutandis – iar acum tot ea o obligă să crească bugetul militar la cote înspăimântătoare.

China mai reprezintă o ameninţare pentru India, dar şi o ţintă de progres. Concret, consilierul economic al noului prim-ministru doreşte ca să ajungă din urmă China sub acest aspect în 15 ani, ceea ce presupune un anumit ritm de creştere şi organizare economico-socială.

Pericolul vine însă din faptul că China stăpâneşte Tibetul, locul de unde izvorăsc marile fluvii ale subcontinentului Indian, Chinei şi Indochinei.

Această hartă ne dezvăluie teama tuturor statelor din zonă, deoarece nu se poate construi o economie puternică în lipsa apei, iar China are deja un deficit de apă – neintroducând în discuţie problema calităţii apei.

Astfel, în ultimii ani şi India, dar şi statele care sunt udate de Mekong şi Brahmaputra s-au plâns de scăderi ale debitelor marilor fluvii, ca efect a anumitor baraje contruite de China, dar care sunt ţinute secrete, însă care produc efecte. Mai multe detalii, aici. 

India, obligată să-şi sporească forţele 

Această rivalitate între două dintre forţele Asiei, creşterea demografică a acestora, dar şi avansul pe care îl au în direcţia marinei – element fundamental pentru strategia militară din zonă în sec XXI, în paradigma oferită de amiralul Alfred Mahan, des citat la Beijing – face ca India să nu aibă de ales şi să îşi sporească forţele, deoarece o slăbire a ritmului ar putea duce la stabilirea unei hegemonii regionale imposibil de clintit ulterior.

Acest lucru este cunoscut de toate marile puteri cu interese în zonă, dar şi de decindenţii celor două state. Practic, secolul XXI va obliga – mai ales în următorii ani – la multiple forme de diplomaţie publică şi secretă, precum şi creşteri de buget militar pe acest continent, doar în vederea menţinerii echilibrului.

De aceea, noul prim-ministru al Indiei trebuie să performeze, în ritm accelerat şi în vremuri de instabilitate geopolitică regională şi chiar globală – adevărat, nu atât de accentuată. Indienii cunosc bine aceste date şi îşi doresc mai binele pentru ţara lor. Dacă domnul Narendra Modi va reuşi în acest prim mandat, atunci va avea o amprentă clară asupra ţării sale pentru 10 ani sau chiar mai mult. Iar dacă nu, este posibilă şi o cădere economică şi politică accentuată, deoarece India are încă prea multe vulnerabilităţi.

Contextul regional va fi decisiv însă în stabilirea unor limite pentru India, iar dacă va fi pace, progresul va avea mai multe şanse de realizare. Tocmai de aceea, nu cred în viitorul Asiei de est, deoarece ea nu a trecut încă prin toate încercările pe care geopolitica le oferă. Dar este posibil ca acest circuit complet geopolitic să se soldeze în final cu prea multe pierderi, ceea ce va fi greu de suportat. Însă doar aşa se poate ajunge la o stabilitate mai mare a zonei, ceea ce va fi – în final – în avantajul tuturor.