24 de ore la Sarajevo

Din 2014 încoace, scriu în fiecare an câte un raport despre relaţiile Bosniei şi Herţegovina (BiH) cu UE. E o parte din îndatoririle mele de deputat european. În mandatul trecut, am fost raportor pentru Islanda, dar ţara din Nordul Atlanticului a abandonat negocierile cu Bruxelles. Merită, cred, să compar cele două experienţe.

Ideea mi-a venit zilele trecute, când am revenit la Sarajevo, ca să discut cu autorităţile. Am ţinut să fac vizita înainte de votul – dat ieri – în comisia de afaceri externe asupra raportului despre 2016. E anul în care BiH a depus o cerere de candidatură. Atmosfera de azi e cu totul diferită de cea din vara lui 2009, când Islanda solicita acelaşi lucru.

Atunci, extinderea europeană era văzută ca o politică reuşită. Azi, ea nu mai pare de actualitate. Sigur, există ţări candidate şi – cum e cazul BiH – potenţial candidate. Cei care cred că integrarea e posibilă sunt o minoritate infimă. Preşedinţia malteză a Consiliului UE nici măcar nu menţionează termenul „extindere”. La fel a făcut şi cea olandeză, acum un an.

La Sarajevo, politicienii au realizat impasul. Aşa că nu se grăbesc să dea curs solicitărilor de la Bruxelles. Nu e vreun politician care să se opună intrării în Europa. Dar e la fel cum era la noi, pe la mijlocul anilor 90, nu ca-n Islanda: sprijinul e mai degrabă simbolic, iar aderarea e definită ca o chestiune de prestigiu, nu ca o ambiţie care obligă la efort susţinut.  

Guvernul ar trebui să răspundă la peste trei mii de întrebări, incluse într-un chestionar ce pregăteşte acordarea statutului de candidat. Islandezii au terminat de răspuns în vreo două luni. La Sarajevo, ritmul e altul. După ce partea tehnică va fi pusă pe hârtie, vor interveni politicienii. Care, prin definiţie, nu se înţeleg. Clivaje etnice şi religioase au creat falii adânci.

Croaţii ar vrea federalizarea ţării. Sârbii din Republica Srpska (RS) ezită între cooperarea cu Sarajevo şi frăţia de sânge cu Belgrad, iar de curând au irosit energii colosale pentru un referendum despre „ziua RS” pe care n-o sărbătoresc decât ei. Bosniacii sunt fericiţi că sunt 50,11% din populaţie, dar nu ştiu întotdeauna cum să folosească această majoritate.

În Islanda, tensiunile politice erau cu totul diferite. Doar social-democraţii voiau integrarea. Toţi ceilalţi – conservatori, ecologişti, liberali, partide anti-sistem – credeau că Uniunea nu e potrivită pentru o ţară aşa mică. Singurul argument pro-aderare era soliditatea euro. Când a început criza monedei comune, nimeni n-a ştiut ce să mai spună în favoarea UE.

La Sarajevo, scena politică e dominată de partidele din PPE. Unul e bosniac, altul – croat, iar al treilea – sârb. Opoziţia cea mai aprigă vine de la un politician uns cu toate alifiile. Îl cheamă Dodik şi e prieten cu Putin. Dar nu doar ruşii sunt prezenţi în BiH. Vin şi mulţi turci ori arabi, din Emirate sau Qatar, pentru a cumpăra terenuri ori pentru turism. 

O diferenţă majoră între islandezi şi bosnieni priveşte corupţia. La Reykjavik funcţionează standardele nordice. La Sarajevo, suntem în inima Balcanilor, aşa că folosirea funcţiei publice în interes privat e ceva banal. Când le spun liderilor politici că trebuie să scape de corupţi, surâd, dar nu par deloc sinceri. Nu mă cred că ăsta e un obstacol serios.

Islandezii nu mai vor nici măcar să dezbată despre Europa. În BiH, prima întrebare pe care şi-o pune fiecare nu e dacă ţara va intra în UE, ci când anume. Aş minţi dacă v-aş spune că ştiu răspunsul la o asemenea întrebare. Dacă ar fi după mine, aş integra Balcanii de Vest imediat după Brexit, iar Turciei i-aş spune clar că nu va intra vreodată. Dar nu e aşa simplu.