29 martie 2017, ziua în care Theresa May îl învinge pe Churchill

FOTO Arhivă

Astăzi, Marea Britanie anunţă în mod formal activarea Articolului 50 din Tratat, marcând începutul procesului care, în maximum doi ani, o va scoate din Uniunea Europeană.

Un eveniment ale cărui consecinţe exacte nu le ştie nimeni pentru că, pe fond, tragedia reală este că după ce referendumul pentru BREXIT a fost gândit în grabă, cu pledoarii pro şi contra bazate aproape exclusiv pe criterii emoţionale de tip populist şi ultra-naţionalist, s-a văzut - cu reală şi profundă disperare - că nu existau analize de risc, nu se făcuseră calcule privind pierderile cumulate pe plan economic, social, plus viitoarele previzibile ameninţări de securitate în imediat şi pe termen mediu.

Azi, Theresa May reînvie „splendida izolare” a Marii Britanii sperând că va putea, totdată, să reanime şi ce a mai rămas din Commonwealth. Şi, totodată, reuşeşte performanţa de a-l învinge pe eroul „Bătăliei pentru Britania” cu a sa viziune europeană, cea prin care se alătura speranţelor „părinţilor fondatori” ai proiectului european.

Căci spunea Winston Churchill la Zurich pe 19 septembrie 1946:

„Dacă ţările europene ar ajunge să se unească, atunci cei 300 sau 400 de milioane de cetăţeni ai lor vor cunoaşte, prin intermediul unei moşteniri comune, o glorie, o bunăstare pe care n-ar putea-o limita nici un punct de frontieră sau graniţă. Trebuie să clădim ceva în genul Statelor Unite ale Europei. Iar primul pas în acest sens este constituirea unui Consiliu European”.

Mai mult, de ieri, apare din nou, dar de data asta într-un context total diferit şi cu multe şanse de reuşită, chiar perspectiva tragică a imploziei Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, odată cu anunţul referendumului pentru independenţă în Scoţia.

Theresa May are de dus, începând de azi, o bătălie cumplit de dură şi pe cel puţin două fronturi, situaţie pe care doreşte s-o evite orice planificator militar.

Primul front este al gestionării negocierilor cu Uniunea Europeană privind un posibil acord care să precizeze termenii în care UK părăseşte edificiul comunitar. A încercat să câştige timp, dar s-a lovit de o poziţie dură şi clară la Bruxelles unde, din primul moment, a aflat că nu era posibilă nici un fel de pre-negociere, ci doar negociere pur şi simplu din momentul în care, de azi, va fi invocat oficial art.50. Asta înseamnă, mai ales pentru Londra, o negociere în contra-timp, sub presiunea termenului de doi ani după care, indiferent dacă va exista un acord sau nu, relaţiile bilaterale UK-UE sunt considerate ca încheiate definitiv. Cu perspectiva, în consecinţă, a unui BREXIT dur, cea mai nefericită dintre variante, dar posibilitate din ce în ce mai reală. Şi nu este numai asta.

Marea Britanie a încercat să câştige timp pentru a vedea care ar putea fi acordurile bilaterale pe care ar putea să le încheie cu diferite ţări din blocul comunitar în contextul în care marea discuţie de subsol priea viitorul alegerilor din Olanda şi Franţa. Se părea că ideea de BREXIT avea să facă adepţi, iar ţările respective să organizeze la rândul lor referendumuri de tip EXIT. Ceea ce, evident, ar fi şubrezit considerabil puterea de negociere a UE şi, eventual, ar fi creat un nucleu de state eurosceptice care să impună un Acord favorabil Marii Britanii. Dar rezultatele din Olanda sunt cunoscute şi perspectivele din Franţa par a fi defavorabile partidului doamnei Le Pen.

În acelaşi timp, din acest moment, vor începe să se vadă, la modul concret, condiţiile reale în care se va efectua despărţirea UK de europeni şi care va fi costul estimat al ruperii de sistem. Cifra datoriei care trebuie plătită de UK ar fi de 60 de miliarde de Euro. Plată directă de datorie la care însă se adaugă, crescând exponenţial suma, pierderile estimate a fi suferite de către Marea Britanie, cele care au început deja să se simtă prin retragerea unor companii şi mai ales proiectata plecare a centrului financial de la Londra spre cele două locaţii interesante, Dublin şi Frankfurt. Adăugaţi efectele încă neprecizate ale unei viitoare politici de limitare severă a migraţiei, în paralel cu plecările celor care, brusc, îşi văd viitorul limitat la existenţa unei mici insule separată de continent prin frontiere fizice, vize obligatorii etc.

Un prim front în evoluţie, plin de incertitudini şi, deocamdată, populat doar cu altul promisiunile doamnei Theresa May şi a membrilor cabinetului său că totul va fi bine.

Al doilea front este chiar cu mult mai complicat decât primul deoarece, până la un punct, Theresa May ar fi putut încerca repetarea scenariului de propagandă din perioada pre-referendum şi să invoce Europa drept duşman, sperând în ralierea opiniei publice. Nu pare să se poată din moment ce, la modul cel mai real, rezultatele referendumului pe BREXIT au creat un clivaj extrem în cadrul opiniei publice. Polarizând tabere, împărţind ţara între pro şi anti europeni. Era de aşteptat? Sigur că da, aşa cum se întâmplă după orice asemenea consultare populară.

Numai că această polarizare se face la nivelul naţiunilor care compun Regatul Unit, două dintre ele folosind BREXIT pentru a reîncerca dobândirea independenţei (primul front, Scoţia) şi revenirea la patria-mamă (al doilea front, Irlanda de Nord). Şi, de ce nu, cu perspectiva ca Ţara Galilor să urmeze acelaşi drum.

Brusc, revin în memorie poveştile, urile, comploturile, trădările, bătăliile, masacrele şi mârşăviile de tot felul ce au marcat istoria de sânge a acelor locuri. Iar naţionalismul capătă legitimarea istorică a „rămânerii în Europa”.

Cutia Pandorei a fost deschisă cu o voiasă şi tragică inconştienţă şi orice posibilitate de viitor este acum deschisă. Inclusiv cea a unor tulburări civile dure. Referendumul din Scoţia este anunţat pentru finele lui 2018 sau începutul lui 2019, adică exact după ce se va şti ce conţine eventualul Acord i se va face o primă evaluare a costurilor.

Ce va fi mai departe? Singurul lucru limpede este că istoria se scrie altfel din acest moment, complet diferit în relaţia între europeni şi britanici dar şi, foarte probabil, extrem de diferit şi tensionat în interiorul Marii Britanii însăşi, acolo încă nici măcar n-au început să simtă scuturăturile reale.

Are dreptate Theresa May să rupă tot în jur, inclusiv propria sa ţară? Sau avea dreptate Churchill când se întreba cu teamă dacă nu cumva „omenirea este definitiv închisă la orice învăţătură a istoriei?”.

Triste zile pentru Europa. Dar înspre bucuria nebunilor de pretutindeni, mereu fericiţi când ceva se prăbuşeşte, convinşi că, acolo în gaura lor mizerabilă de vierme, nimic nu-i poate ajunge. Aşa au început multe dintre tragediile care au însângerat Europa, iar posibilitatea ca ele să se repete undeva mai departe sau mai aproape (sau chiar foarte aproape de noi) poate oricând să devină realitate. Chiar peste noapte dacă fanatismul se va combina în proporţia potrivită cu criza economică, cu discursul naţionalist şi cu promisiuni populiste care să dorească să compenseze lipsa de perspective şi însingurarea naţională. Europa unită s-a vrut o soluţie la toate astea. Evident nu perfectă şi cu structuri populate de eroi exemplari. Dar, cel puţin până acum, garanţie de 60 de ani, prima în istoria continentului nostru, de pace şi bunăstare în unitate. Asta spunea Churchill. Asta visau şi părinţii fondatori ai proiectului european. De azi, dispare una dintre componentele sale, Marea Britanie.

Mai vrem să urmeze şi altceva? Oricând se poate, iar nota de plată e la uşă...