3% deficit: pragul care poate decide soarta alegerilor în UE 2017

„L-am întrebat cândva pe cancelar ce ar fi mai costisitor pentru Germania: ca Franţei să i se permită să aibă o jumătate de punct procentual mai mult la deficit (stabilit la maximum 3% din PIB pentru zona euro) sau ca Marine Le Pen să devină preşedinte? Angela Merkel încă îmi mai datorează un răspuns” - a declarat vicecancelarul german Sigmar Gabriel.

Relansează astfel, într-un mod extrem de interesant, o dezbatere terbil de încrâncenată, dar de regulă generală complet neinteresantă pentru marele public, cea privind „regula de aur” a deficitului bugetar de 3%.

Lovitura pe care o iniţiază acum partenerul social-democrat al doamnei Angela Merkel s-ar putea însă să se dovedească foarte promiţătoare de rezultate electorale deoarece, de ani şi ani de zile, tocmai Germania este acuzată că pune asupra tuturor Statelor Membre din UE o presiune enormă, aproape intolerabilă, pentru respectarea cu orice preţ a regulii de disciplină bugetară, inclusiv pe timp de criză economică majoră şi riscând astfel să producă dividente politice negative, favorizând partidele eurosceptice sau chiar anti-europene. Ca un paradox al jocurilor europene, este vorba despre o iniţiativă lansată de socialişti în urmă cu câteva decenii şi acum susţinută de conservatori drept criteriul suprem al stabilităţii economice a Europei.

Dar despre ce este vorba?

Este o idee lansată de francezi în mai 1981, la cererea expresă a Preşedintelui Francois Mitterand, care ajunge, prin intermediul directorului său pentru probleme bugetare, la Guy Abeille, un tânăr absolvent de la ENSAE. Într-un text publicat de Les Echos, acesta povesteşte cum s-au petrecut atunci lucrurile. Sub presiunea timpului, împreună cu şeful său Roland de Villepin (fratele politicianului Dominique de Villepin), au optat pentru principiul raportării deficitului la PIB:

„Avea aparenţa unei anumite realităţi tehnice şi putea fi imediat înţeles, în plus această regulă avea şi avantajul de a se referi imediat la cifra 3, precum cele Trei Graţii, precum Trinitatea sau cele trei ordine alchimice... Ideea a fost găsită stând la un colţ de masă, în mai puţin de o oră, fără nici o cercetare teoretică”.

Aproape de necrezut, dar aşa au stat lucrurile. Cu toate astea, principiul este adoptat imediat de Mitterand, care îl transformă în dispoziţie legislativă obligatorie şi ajunge să intre în componenţa Tratatului de la Maastricht (semnat în februarie 1992) şi care prevede că ţările Uniunii Europene pot participa la Uniunea economică şi monetară cu condiţia de a îndeplini cele 5 „criterii de convergenţă”. Printre acestea, două privesc deficitul şi datoria publică cumulate la nivelul administraţiilor publice (stat, securitate socială, administraţii teritoriale).

- deficitul administraţiilor publice nu trebuie să depăşească 3% din PIB

- datoria publică nu trebuie să depăşească 60% sau trebuie să fie foarte apropiată de acest nivel.

Criteriile de la Maastricht au fost precizate şi completate în cadrul Pactului de Stabilitate şi Creştere Economică adoptat de Consiliul european de la Amsterdam (iunie 1997). Ele au fost reconfirmate printr-un nou Tratat intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013.

25 de ţări (fără Marea Britanie şi Republica Cehă) au semnat pe 2 martie 2012, cu ocazia unui Consiliu european la Bruxelles, Tratatul de stabilitate, coordonare şi guvernanţă în cadrul Uniunii economice şi monetare menit să asigure şi mi multă stricteţe şi disciplină bugetară în zona euro. Este cunoscut şi sub denumirea de Pact bugetar european.

Evident că este menţinută „regula de aur”, dar, pentru prima oară, apare şi stabilirea de sancţiuni ale Curţii Europene de Justiţie, adică amendă care poate merge până la 0,2% din PIB şi sancţiuni aproape automate în cazul lansării de către Comisia Europeană a „procedurilor pentru deficit excesiv”. Vorbind despre sancţiuni, în noua versiune a Pactului european de stabilitate, apare principiul „majorităţii inversate”: pentru a se vota sancţiuni împotriva unui Stat Membru aflat în deficit excesiv, sanţiunile, chiar dacă procedura de sancţiuni este declanşată automat, ea poate fi anulată dacă se opune o majoritate de State Membre.

Asta-i teoria căreia, în principiu, dacă şi când pot, i se supun toate Statele Membre în primul rând din zona euro. Dar şi reuşesc? Şi dacă nu, ce urmează?

Din acest moment, practica tinde să se îndepărteze de teorie, cel puţin pentru unele ţări.

Iată statisticile la nivel de 2015 produse de EUROSTAT:

UE 2015: deficitul public în Statele Membre

UE 2015: datoria publică la nivelul Statelor Membre

Vedem că, în 2015, deficitul public la nivelul UE a ajuns la 2,4% din PIB, iar pentru zona euro este de 2,1%. În cazul datoriei publice la nivel de UE, este de 85,2% şi de 90,7% în zona euro.

Interesant însă, în contextul discuţiei de acum şi pentru viitorul imediat, este să vedem că, în 2015, 6 State Membre din 28 au depăşit pragul celor 3%, încălcând „regula de aur”. Depăşirile cele mai importante le avea Grecia (7,2%), apoi Spania (5,1%), Portugalia şi Marea Britanie (4,4%), Franţa (3,5%) şi Croaţia (3,2%).

Trdecem la sancţiuni? Da, sigur, ziseră rapid miniştrii de Finanţe din zona euro (reuniţi pe 12 iulie în cadrul EUROGROUP) răspunzând unei notificări din 7 iulie a Comisiei Europene care semnala deficitele bugetare mult prea mari în cazul Spaniei şi Portigaliei. În favoarea sancţiunilor se pronunţau în primul rând Germania, susţinută de Austria, Finlanda şi Olanda. Numai că, în august, Comisia revine spectaculos şi retrage cererea de sancţiuni, comisarul Pierre Moscovici afirmând că „o pedeapsă” nu ar face decât să agraveze sentimentul euro-sceptic împărtăşit de milioane de cetăţeni europeni. Consiliul UE este de acord şi, ca atare, aceasta este decizia finală.

Şi România?

Suntem un elev model, spun statisticile: avem cea mai ridicată rată de creştere economică din UE, înregistrăm unul dintre nivelurile cele mai scăzute de dificit public în raport cu PIB (- 0,8%), dar şi un nivel scăzut al datoriei publice (37,9% în raport cu PIB). Aveţi aici un document oficial Eurostat din 21 octombrie 2016. Cât de important este să ne menţinem între aceste limite? Depinde ce vrem să facem în continuare şi înspre ce orizont vrem să evoluăm.

Efortul merită cu prisosinţă, aş spune, în cazul în care este dublat de ştiinţa şi capacitatea de joc a oamenilor noştri politici de a fructifica aceste atuuri pentru a solicita admiterea în zona de forţă EURO/SCHENGEN. Cea care poate să dea certitudini economice suplimentare în caz de crize diverse, separate sau conjugate la nivel de recesiune globală. În principiu, pentru intrarea în zona euro, trebuie ca trei ani consecutivi, să se poată constata în cazul unei ţări respectarea absolută a tuturor criteriilor de convergenţă.

Dar mai vrem în Schengen? Mai vrem în Euro? Unii au făcut acest pariu şi asta i-a salvat de la faliment naţional, aşa cum s-a întâmplat în cazul Greciei. Posibilitatea poate să fie şi mai interesantă după mica deschidere anunţată de social-democraţii germani, semn posibil că şi în zona euro s-ar mai putea relaxa criteriile în ideea favorizării investiţiilor şi creşterii economice.

Drept care, nu ne rămâne să vedem ce vor zice ai noştri după aceste noi repoziţionări politice europene. Deocamdată, ce avem, este mesajul ferm, din septembrie, al Preşedintelui Iohannis:

„Iniţial s-a vehiculat ca şi termen de integrare în zona euro anul 2019. A fost un termen înaintat atunci prea optimist, aş spune chiar nerealist. 2019 este exclus pentru noi, dar România are în continuare acest obiectiv strategic de aderare la zona euro. Când se va întâmpla acest lucru trebuie să stabilească în primul specialiştii care pot evalua în ce măsură România îndeplineşte criteriile, în ce măsură e realmente pregătită economia românească, pentru că o aderare care se produce prea repede poate să fie în detrimentul economiei româneşti şi acest lucru evident că nu e de dorit”.

Să vedem cum vor decurge lucrurile în continuare şi, mai ales, care va fi, în termeni electorali, valoarea deschiderii propunerii social-democratului german, dar şi reacţiile de la Bruxelles pentru ceea ce ar putea fi un criteriu de câştigare de alegeri dar şi, pe plan european, un mijloc de a opri ascensiunea fulgurantă a euroscepticismului şi, odată cu el, a tentaţiilor extremiste şi naţionaliste.